Până în jurul vârstei de 7 ani, gândirea magică face parte din universul copiilor. Așa spun cărțile, cel puțin, deși sunt atât de multe persoane adulte care încă mai cred că întreg Universul gravitează în jurul lor.
Perfect încadrată în această etapă, domnișoara păpădie are câteodată prieteni imaginari, spre bucuria mea. E atât de delicioasă cum vorbește cu poneii ei imaginari la telefon, rezolvă conflicte între ei, pedepsește nedreptatea, le deschide larg ușa de la casă, în crivățul iernii, și-i poftește înăuntru, pe toți, pe rând, în timp ce mă-sa dârdâie și mai trage o pătură pe ea, îi acoperă la culcare și ne îngrămădește pe noi ca să le facă lor loc, le trântește telefonul în nas dacă o deranjează de la colorat sau puzzle-uri și nu ezită să se avânte în luptă pentru ei atunci când e cazul.
Nu sunt întotdeauna ponei. Am avut la un moment o familie de lilieci iar acum, mai nou, avem ponei-zombie-prietenoși-imaginari. Ce, ne credeați banali?!
Cu zombie avem o istorie despre care am mai povestit, când Ania se temea de ei în întuneric. M-am dat atunci peste cap ca să-i alung insecuritatea, explicându-i că sunt doar personaje desenate care există doar în calculator, tv, telefon sau cărți, am aprins becuri și am scotocit în fiecare colțișor al casei ca să subliniez absența lor și am asigurat-o din nou și din nou că nu voi lăsa niciodată pe nimeni să-i facă rău. Domnul tătic se mulțumea în schimb să se lupte cu ei și să-i alunge băiețește, în ciuda insistențelor mele că violența nu este o soluție niciodată.
Când a reînceput grădinița în noul semestru, deși entuziasmată și nerăbdătoare după 5 săptămâni de absență (cu răceală cu tot), păpădia a avut și un moment de insecuritate cauzat de efortul de readaptare. A decis atunci să-i ia cu ea și pe poneii-zombie-prietenoși-imaginari, pe care i-a prezentat doamnei educatoare și doamnei Simona, asigurându-le pe amândouă că nu au motive să se teamă de ei pentru că sunt tare drăgălași și cuminți.
Seara, la culcare, suntem doar noi două. Florin, prins cu treabă la birou. Mă anunță melancolică:
-Mi-e dor de tati! Mi-e urât fără el!
Se activează imediat senzorul de supraprotecție din mine:
-Tati va veni repede, imediat după ce adormi tu. Dar de ce să-ți fie urât, iubirea mea? Eu sunt la fel de puternică cum e și tati și te apăr de oricine și de orice, puiul meu!
-Da, mami, știu, dar tu nu crezi că există zombie răi și atunci nu poți să te lupți cu ei pentru că nu-i vezi!
Pam-pam!
Așa-mi trebuie dacă încerc să combat gândirea magică cu raționalizarea, doar atunci când îmi convine mie. Așa că mi-am dat jos hainele mele de adult înțelept, care le știe pe toate și am invitat magia să se reîntoarcă la mine:
-Așa crezi tu, că dacă nu-i văd, nu pot să mă lupt cu ei? Mie mi-e suficient că TU îi vezi ca să simt unde sunt!
Și cu vreo patru-cinci figuri de karate și trei chicoteli de păpădie, am nimicit zombie cei răi care trebuiau și ei să aștepte ca la un moment dat pacifismul meu să-și atingă limitele răbdării.
So, here we are now.
A fost odată ca niciodată, o fetiță magică, minunată, înțeleaptă și curajoasă care și-a învățat părinții încă o lecție importantă despre viață. Așa cum face în fiecare zi.
Sursa foto: http://louderyay.blogspot.com/
