Scris în 10 mai 2015
Cred cu tărie că nu educi un copil prin predici. Poţi să-i ceri tu orice, câtă vreme faptele tale nu reflectă acel lucru. Cred în puterea exemplului.
Nu vreau să renunţ la viaţa mea. Vreau ca Ania să se simtă iubită, în timp ce mămica ei are o viaţă personală. Nu cred în sacrificiul suprem şi nu cred că un copil are nevoie de presiunea faptului că viaţa părintelui său îi aparţine. Vreau să înveţe ce înseamnă o femeie fericită când are o realizare profesională sau când îşi ia timp, doar pentru ea, să citească o carte, să-şi facă unghiile, să bea un pahar de vin cu fetele, să viziteze un muzeu, să urmeze un curs, să se apuce de pictat, să se uite la un film. Cum o pot eu învăţa să-şi urmeze visele, să aibă pasiuni, să studieze, dacă tot ce vede e o mamă a cărei viaţa se rezumă la făcut mâncare, spălat rufe, dus copilu’ la şcoala, balet şi pian, coafat copilu’, spălat copilu’, culcat copilu’?
Desigur, timpul nostru împreună e vital şi va exista din plin. O voi implica în cât de multe activităţi de-ale mele voi putea, vom avea activităţile noastre împreună, dar vreau ca Ania să-şi ia spatiul ei personal în care să se facă fericită. Şi oricând avem nevoie una de cealaltă, să fim acolo.
Ştiu că le-am promis prietenelor mele, că acum, că a apărut Ania, viaţa mea nu se va transforma în poveşti despre scutece şi consistenţa unui caca de bebeluş. Vreau ca Ania să ştie că viaţa e frumoasă şi complexă, că nu se rezumă la a avea un copil, că un părinte care-şi dedică întreaga existenţă lui, e un părinte căruia îi lipsesc nişte lecţii de viaţă, pe care le umple cu timpul copilului. Tind să ajung acolo, însă Ania s-a născut cu un cordon ombilical extrem de solid. Chiar dacă nu am o problemă cu Ania ţinută în braţe şi drăgălită de alţii, nu pot s-o fac din încăperi diferite. E drogul meu fără de care nu pot respira. Pe măsură ce mă îndepărtez, aerul meu se rarefiază. De fapt, până acum n-am reuşit să mă desprind de ea pentru mai mult de treizeci de minute, ceea ce e absolut normal, având în vedere că e o bebelică ce încă depinde în totalitate de mămica şi tăticul ei.
Recunosc că nu mi-e dor de voi, fetelor! Încă! Sau cel puţin nu fără Ania, deocamdată. N-am crezut-o p-asta cu “o să vezi că după ce ai un copil, ţi se schimbă total viaţa. Nu mai ai timp de nimic.” Hai, bă frate, mă laşi? Da’ ce-i copilu’ ăla, supersonic? Nu mai doarme şi el? Ştiu chiar că ăştia mici dorm cam mult, ceea ce-mi dă timp berechet să-mi văd în continuare filmele şi serialele mele, să fug la o ieşeală scurtă cu fetele, să-mi citesc romanele şi să-mi văd de tabieturile mele. Da, în majoritatea zilelor, fii-mea doarme bine. Ce n-am luat în calcul e că, de cele mai multe ori, îmi adoarme în braţe. Dacă o pun în pătuţ se foieşte şi să fim serioşi, cel mai bun somnic e ăla de la mami din braţe, deci pătuţul e pentru noapte. Aşa că mă trezesc stând trei ore sub ea, înmărmurită în poziţia în care domnişoara mea şi-a început tremurul genelor a somnic. Pare chinuitor, dar nu e deloc. Mă uit la ceas când se trezeşte şi parcă au trecut cinci minute. Are un întreg arsenal de mutriţe, de la zâmbet larg cu guriţa ei de băbuţă ştirbă, până la sprâncene încruntate, suspine, tresăriri, pufnituri şi respirări sacadate, cu care mă distrează. Am învăţat astfel şi râsul în surdină.
Păpatul e momentul de conexiune maximă. Inimile noastre bat atât de aproape, la fel ca-n burtică. Mă priveşte fix şi foarte serioasă în timp ce eu mă schimonosesc în fel şi chip, ori îi cânt, îi povestesc câte-n lună şi-n stele sau doar îi zâmbesc.
A început să-i placă şi băiţa despre care nu avea o părere foarte bună.
Iar în momentele de curiozitate a ce-i în jur, în timp ce bate leneş dintr-un picioruş şi-şi arcuieşte mânuţele a dans, trebuie s-o ascult şi să-i răspund, pentru că alea sunt momentele noastre. Atunci flirtează cu mine, îmi zâmbeşte ghiduş pentru ca în secunda următoare să fie acaparată de cu totul altceva şi să revină câteva momente mai târziu.
De fapt, aşa trece toată ziua şi realizez seara că viaţa mea a devenit supersonic(ă). E adevărată vorba aia că nu există să nu ai timp ci e o chestiune de priorităţi. Când pitica mea ciripeşte vesel şi liniştit, aş putea să-mi răpesc cinci minute să dau un telefon, să vorbim despre voi. Doar că tot ce-mi doresc în acele momente, e să vorbesc cu ea.
V-am dedicat acest timp vouă, cu speranţa că mă înţelegeţi, că sunteţi răbdătoare, că nu aţi început încă să vă îngrijoraţi, că nu credeţi că am luat-o razna şi mi-am pierdut [maxbutton id=”25″], că ştiţi că vă iubesc tare şi că-i povestesc Aniei, de fiecare în parte.
Vă promit că atunci când veţi avea bebe sau nevoie de timp pe care să-l petreceţi cu copiluţii voştri, voi fi extrem de înţelegătoare.
Până atunci,vă îmbrăţişăm şi vă aşteptăm în vizită! 🙂
Sursa foto: www.showmeyourmumu.com
