La începutul verii plutesc peste tot fotografii cu diplome, premii, medii generale, coronițe și zâmbete largi. Cumva, acest fenomen mă irită peste măsură. Atât de tare încât am hotărât să-l analizez puțintel.
Părerea mea despre sistemul nostru de învățământ este extrem de proastă, în special de când am deschis ochii mai larg și am început să văd ce se întâmplă prin țările nordice (Finlanda, în special), de când am început să citesc noutățile psiho-pedagogiei moderne și de când mi-am dat seama cât de simplu, ușor și benefic pentru toată lumea ar putea sta lucrurile.
Aceste premii vânate nu doar de părinți ci și de profesori, copii și întreaga societate, nu reprezintă în ochii mei ceea ce se vrea a se transmite. În foarte multe cazuri, eu citesc în acele fotografii că nominalizatul, scris cu majuscule, se pliază, fără să-și pună prea multe întrebări, exigențelor care i se cer, că nu și-a descoperit identitatea a ceea ce îi place și domeniul în care strălucește cu adevărat, că a acumulat un conținut ce este foarte posibil să se fi șters deja la momentul luării în chip, că practicabilitatea informațiilor însușite nu a avut timp să fie exercitată, că nu a înțeles esența lucrurilor și se lasă condus în superficialitate și că, dacă anul următor va lipsi o poză cu numele lui scris pe o diplomă, cel mai probabil, va lipsi și zâmbetul lui din acea fotografie.
Bineînțeles că sunt și copii pentru care acea diplomă înseamnă cu totul altceva, copii curioși cu nevoi acerbe de a ști mai mult. Însă natura a decis că acești copii sunt mult prea puțini pentru multitudinea de diplome care se fâțâie țanțose în această perioadă și, cumva, mă îndoiesc că aceștia vor accepta să fie caracterizați și reduși la o diplomă, fie ea chiar scrisă cu majuscule.
Sunt și eu copilul acela cu premiul în brațe și coroniță de flori pe cap, însă fac parte dintr-o perioadă când Finlanda era doar o țară îndepărtată, când nu știam și nu se putea mai bine de atât. Privindu-mă acum, sunt mândră de mine, de cine am devenit. Sunt însă trei întrebări care nu îmi dau pace: Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu existau diplome de împărțit, aș fi avut puterea să mă înalț la fel? Ce s-a întâmplat cu cei mai puțin norocoși ca mine? Cât de sus aș fi putut să zbor dacă societatea românească mi-ar fi oferit ocazia să mă descopăr înainte de a face alegeri prea confuze pentru mintea mea încărcată de informații?
Educația se citește în gradul de civilizație al unui popor. Cum se face atunci că ne fălim cu câtă școală se face la noi în țară spre deosebire de alte țări, în timp ce ne plângem că nu mai găsim profesioniști în niciun domeniu, că se lucrează mereu în sictir, respectând cu greu normele tehnice și legale, că suntem experți în orice domeniu fără a ști nimic cu adevărat, că elita a plecat și pleacă în continuare dincolo de hotare, lăsându-i pe cei mulți, fără diplome, să se descurce și să conducă singuri țara? Așa se citește educația la noi? O diplomă transformată în bilet cu parfum de occident?
Deocamdată, privesc însă fotografii cu premii care sunt afișate peste tot. Un singur lucru îmi atrage cu adevărat atenția acolo: zâmbetul, cel mai misterios și incitant element. Încerc să disting ce vrea să-mi povestească: E mulțumit că se află printre norocoși? E forțat de complezența situației să se manifeste? Se simte eliberat la iminența vacanței? Va mai fi acolo și anul viitor?
Sursa foto: http://minunat.blogspot.com
