Ce înseamnă a înșela? A induce în eroare, a abuza de buna-credință a cuiva, a da o imagine eronată, neconformă realității, a-și forma o părere eronată despre cineva sau ceva, a păcăli, a amăgi, a încălca fidelitatea conjugală.
Fidelitatea este statornicie în convingeri, în sentimente, în atitudine, devotament, credință, precizie, exactitate în prezentarea sau reproducerea realității.
Cum de sunt atunci atâția care aleg să înoate împotriva curentului, împotriva valorilor promovate de societate, cum de aleg răul în loc de bine și minciuna în loc de adevăr?
Poate din răzbunare, poate din curiozitatea de a face un lucru interzis, poate din teama de confruntări, poate din teama de a se trezi singur, poate din nevoia de a găsi ce îi lipsește fără a-și asuma prea multe riscuri, poate din refuzul de a nu-și atribui o plăcere vinovată, poate are nevoie de reconfirmări și nu știe altundeva unde să le caute, poate din plictiseală sau din cine știe ce alt motiv.
Există o tendință de a-i privi cu o oarecare admirație pe cei care înșeală frecvent, uneori nerecunoscută cu voce tare dar simțită.
-Da, mă! Este un bărbat viril și d-aia are atâtea femei deodată.
sau
-Uite mă, în sfârșit o femeie care a spus stop tiraniei bărbaților și ne răzbună pe toate!
Alteori avem tendința de a transforma persoana înșelată în victimă, ridicând-o chiar la rangul de martir dar uitând că poate până atunci aceasta a încercat prin orice mijloace să dețină controlul asupra celuilalt și să-l manipuleze neîncetat. Dacă amenințarea cu despărțirea, în cazul unui înșelat, a fost pusă pe tapet de la început și strigată din toți rărunchii, de ce acum, când faptul a fost consumat și ”victima” a decis că nu vrea totuși despărțire, considerăm că aceasta are o inimă mare și iertătoare? De ce nu privim totul tot ca pe un înșelat? În definitiv, a alterat realitatea și nu și-a urmat convingerile inițiale.
Mi se pare că uneori societatea este consumată de această obsesie a înșelatului, mai presus de abuzul asupra copilului, de violența asupra animalelor, de boala alcoolismului care atacă un procent tot mai mare din populație:
-E adevărat că bea de stinge, că are ciroză și că mă mai bate din când în când, dar măcar ține cu familia și nu mă înșeală.
Fiecare are propriul sistem de a defini înșelatul. Pentru unii e atunci când săruți pe altcineva, când ții de mână, când faci un compliment, când dansezi cu altcineva sau doar când privești pe altcineva. Alții nu acceptă nici măcar ca partenerul să se gândească vreo secundă la altcineva. Pentru unii, o cafea băută de partener cu dușmanul de moarte, e mai înșelat decât un contact sexual cu altcineva. Pentru alții, înșelatul începe odată cu o orgie organizată în dormitorul conjugal, fără știrea celuilalt.
De multe ori se pleacă cu un set foarte clar de reguli într-ale fidelității. Pe parcurs, însă, odată cu apariția sentimentelor puternice, pe măsură ce aceste reguli sunt încălcate de partener, se schimbă și principiile noastre și parcă devenim mai buni și mai toleranți. Totuși, nu atât de toleranți cum suntem dacă noi înșine am încălcat acele reguli.
Nu cred că trebuie să-i fie cuiva teamă să fie înșelat. Cel puțin, nu teama aceea dusă spre obsesie care alterează calitatea vieții și întunecă minți. Cred că, de fapt, ne e teamă că nu vom mai fi iubiți, că nu ne vom mai simți valoroși, nici chiar în ochii noștri, că vom rămâne singuri, că vom fi nefericiți, că nu vom mai găsi niciodată pe altcineva, că vom rupe obișnuința, ritualul și va trebui să facem lucruri noi care nu știm sigur dacă ne vor plăcea, că nu suntem destul de puternici să facem față unei despărțiri. Din punctul meu de vedere, infidelitatea nu presupune pierderea iubirii sau a valorii personale. Dacă fidelitatea a fost pusă pe masă de la începutul relației și a fost încălcată de una dintre părți, atunci cred că vorbim despre pierderea respectului și a încrederii în partener. Minciuna cred că doare cel mai rău. Înșelați sau nu, noi rămânem însă aceeași.
Nu cred că fidelitatea ține cont de câtă încredere ai în tine. ”Sunt sigură pe mine, sunt frumoasă, deșteaptă, puternică, nu mă va înșela”. Poate tocmai această autosuficiență poate speria partenerul și-l poate îndemna să caute ceva mai uman, mai firesc, ceva imperfect cu care să se identifice.
Cred că fiecare ar trebui să fie suficient de stăpân pe viața sa încât, în cazul unei căderi în ispită a partenerului, să poată lăsa inima să judece situația fără a fi influențat de alte temeri și frustrări care nu au legătură cu problema apărută. Cred că fiecare trebuie să fie suficient de stăpân pe viața sa încât, în cazul propriei căderi în ispită, să își asume vitejește greșeala, să caute înăuntru cauzele reale și să lase adevărul să vindece propriul suflet.
Cred că orice iubire vine cu porția ei de nebunie manifestată ori prin posesivitate, ori prin gelozie, ori prin oroarea de a fi mințit, ori prin alte lucruri care pot părea extrem de ciudate și neînțelese pentru alte cupluri.
Un spirit cu adevărat liber îi va permite partenerului să fie cine simte cu adevărat să fie, fără restricții, fără manipulări, fără judecăți și-și va asuma orice demers ar putea urma după această decizie. Unui spirit cu adevărat liber nu îi e teamă de nimic. Și nu mă refer aici la cel care acceptă orice din teama de a nu pierde persoana iubită. Vorbesc despre o concepție cu care abordează toate aspectele vieții.
Eu, însă, nu sunt un spirit liber. Mi-ar plăcea uneori să fiu, în teorie, dar mi-e teamă că nu aș mai putea să simt atât de multă iubire pentru alții și m-ar consuma iubirea pentru mine, prea mult.
Mda, asta se întâmplă când bărbatul și fetițul dorm, în timp ce tu te uiți la Temptation Island. N-ai cu cine vorbi și te apucă filozofiile pe tema înșelatului. :))
Nu cred că trebuie să-i fie cuiva teamă de infideli. Cred că slăbiciunea lor îi face influențabili, vulnerabili și ușor de manipulat. Cu oamenii fideli însă e altă poveste. Tentații există la tot pasul. Poate că nu le bagi în seamă la început, când ești îndrăgostit până peste urechi, dar când partenerul te supără la un moment dat și vezi ispita aia care pare perfectă, parcă e mai greu s-o ignori. Cei care dovedesc atât de mult autocontrol, forță, determinare, putere, cei care nu aleg varianta ușoară de a-și rezolva frustrările, sunt cei care ar trebui să sperie și să fascineze deopotrivă. Să fascineze pentru că, mai presus de orice, suntem atrași de putere. De ce să sperie? Pentru că nu cred că vă imaginați câtă răbdare, hotărâre și forță poate avea un om care-și gestionează perfect autocontrolul, care are convingeri ferme pe care nu și le încalcă în fața niciunei slăbiciuni, căruia i-ați greșit cu ceva (care ție ți se poate părea minor) și care țese acum mocnit, un plan de răzbunare împotriva ta. :))
Suntem sau nu monogami? Asta e ca și cum ai întreba: ne place sau nu pilaful? Umanitatea e complexă și diferită. Am cunoscut și cupluri romantice care au rămas fidele mereu, dar și cupluri libere pentru care sexul cu mai mulți parteneri nu era o piedică în calea iubirii. Nu ”orice bărbat înșeală”. Infidelitatea nu este imprimată adânc în cromozomul y, nu este genetică. Cine susține acest lucru fie este într-o negare vehementă a realității, fie își caută scuze. Monogamia sau infidelitatea este o alegere pe care o faci conștient. Nimeni nu-ți poate lua mințile, nimeni nu te poate determina să faci ceva ce nu-ți dorești. Poate, doar în cazul în care intelectul tău este limitat și nu înțelegi cu adevărat ce se întâmplă. Asumarea responsabilității este însă mult mai greu de realizat, are nevoie multă putere și atunci, te poți găsi în situația de a apela la subterfugii și scuze sociale. Alegerea este doar a ta. Fă-o asumat și trăiește-o frumos!
Sursa foto: http://www.blackdragonblog.com
