Când am plecat spre mare am călătorit noaptea, ca să nu chinuim păpădia cu ore întregi de stat înţepenită în scaunul de maşină, fără să-şi poată descărca energia corpului. Aşa a putut dormi în scaunul confortabil pe care l-am primit de la Maia, Ada şi de la Călin. Două ore a privit peisajul nocturn apoi a dormit liniştită până am ajuns pe plajă. Drumul spre mare l-am parcurs în 6 ore şi jumătate, am plecat la 23.30 şi la 6 dimineaţa admiram răsăritul pe plajă.

Drumul înapoi spre casă a fost cu ceva aventuri, amânat cu încă o zi din cauza vremii capricioase, aşa că a trebuit să plecăm pe zi. La 11 dimineaţa ne-am îmbarcat în maşină cu gândul că Ania va dormi vreo două ore de prânz în maşină, din cele 6, rămânându-ne astfel vreo 4 ore în care să distrăm păpădia ca să nu simtă plictiseala drumului.

Ştiţi cum stă treaba cu socoteala, nu?!

Drumul spre casă s-a încheiat după 9 ore, am ajuns pe la 8 seara. Mai mult decât atât, somnul fetiţului de prânz a durat … 10 minute.

Îngrozitor de aglomerat tot traseul! Ania a adormit aproape de Bucureşti. Când am luat-o pe centură, au început blocajele în trafic cu lungi coloane de maşini care aşteptau în câte-o intersecţie să le acorde prioritate bucureştenilor care intrau pe centură. Fără sensuri giratorii, fără semafoare, maşinile curgeau continuu şi tu te găseai la mila celorlalţi şoferi care să-ţi permită să treci. Foarte fucked-up mi s-a părut acest sistem care în niciun caz nu fluidiza traficul. Când păpădia s-a trezit după 10 minute de la pornirile şi staţionările maşinii, am regretat că nu am luat-o în schimb prin oraş.

În plus, am avut ceva probleme cu un injector de la maşină în apropiere de Râmnicu Vâlcea şi am vrut să-l verificăm la un service. Ghinion, pentru că nu am mai găsit niciun mecanic la serviciu puţin înainte de ora 17.

Una peste alta, Ania a stat în maşină 9 ore, exceptând o jumătate de oră pauză de masă la Deduleşti.

A fost o super-eroină fetiţa mea! Nu s-a plâns, nu a devenit mârâită, nu a ripostat. Din contră, a râs tot drumul şi a avut o răbdare mult mai mare decât a mea. Tare, tare mândri suntem de ea!! E o super fetiţ, caldă, veselă şi pozitivă pe care nu ai cum să nu o adori şi admiri!

Am citit cărticele cu animale, s-a jucat cu toţi căţeluşii ei, a privit pe geam şi ne-a atenţionat la fiecare maşină colorată în căţeluşii din patrulă, a desenat cu carioci (atât caietul de desen cât şi haine, mânuţe, năsuc, picioruşe şi burtică), a lipit o etichetă cam peste tot prin jur, a prins muşte cu paleta roşie, s-a uitat la desene pe tabletă, s-a jucat pe telefonul meu, ne-a povestit despre toţi cei dragi care ne aşteptau acasă, a colorat cu stiloul cu apă în cartea ei cu desene, a spart baloanele de săpun pe care i le trimiteam eu în vânt, a mâncat banane, fulgi de porumb şi-un sandwich cu pateu şi brânză, a băut o tonă de apă şi a râs veselă la jocurile noastre speciale.

Nedormită, mâncând pe apucate, Ania a rezistat eroic într-o maşină prea limitată pentru energia ei de doi anişori. Doar jumătate de oră a avut la dispoziţie să se mişte în voie, în rest, opt ore şi jumătate a stat ţintuită în scaunul de maşină.

Da, fetiţa mea e o super-eroină care ne-a predat tuturor o lecţie preţioasă: atunci când eşti cu familia lângă tine nu mai contează ce greutăţi trebuie să înfrunţi! Nu e nimic ce nu poate fi rezolvat cu un râs zglobiu şi colorat de păpădie ce se întoarce acasă!

Te iubesc, soarele meu mic şi vesel!

 

 

Fetiţa mea este o super-eroină
Tagged on:                                                             

Leave a Reply

Your email address will not be published.