În acest sfârșit de săptămână, ai mei părinți au avut întâlnirea de 44 de ani de la terminarea liceului. Sunt atât de drăguți când acest eveniment, care acum se repetă anual, se apropie: vorbesc neîncetat la telefon cu foștii colegi, trimit mailuri, planifică, organizează, se bucură!
Mama și tata au fost colegi ai Liceului Pedagogic din Deva, aceeași generație dar, cum pe vremea aceea nu erau clase mixte, nu au putut fi și colegi de bancă. Povestea lor mi s-a părut întotdeauna romantică: s-au îndrăgostit nebunește, tata sărea gardul liceului (stăteau amândoi în internat iar programul era strict) și mergea pe cetate să-i culeagă flori lui mami. Și astăzi, când mama primește flori de la tata (ceea ce se întâmplă extrem de des) sunt convinsă că își amintește imediat acele momente.
Pentru că în această perioadă ei sunt preocupați de revederea lor, eu îmi iau un moment de răgaz, și, în timp ce-i privesc oarecum emoționată, mă gândesc fascinată ce legături trainice se leagă în acea perioadă minunată. O fi de la faptul că ne maturizăm toți laolaltă, că pășim șovăielnic împreună, încurajându-ne unul pe altul sau că încă simțim cu inimi de copii, dar cumva, legăturile liceului ne transformă pe toți într-o familie pe care o iei cu tine întreaga viața. Cumva, când simți frumosul ori când te-ncearcă greul, dincolo de ai tăi, te gândești imediat la familia ta din liceu.
Ai mei au fost întotdeauna mândri de prietenii lor alături de care au devenit oameni mari și au cu toții o legătură extrem de strânsă și de afectuoasă. Anul acesta, au compus chiar și un imn al generației lor, care, recunosc că m-a emoționat până la lacrimi. Poate și pentru că au început deja să adune amintiri, cu prieteni care îi privesc din cer, poate și pentru că, printre ei, se află sufletul generației lor și al țării noastre, Drăgan Muntean, ce le-a fost coleg și prieten. Partea minunată este că după 25 de ani, destinul mi-a adus-o pe colega de bancă și prietena mea dragă, Coco, fiica marelui artist, în exact același liceu pe care-l știam amândouă din povești. Cumva, noi două continuăm o tradiție începută înaninte să ne naștem. Deși ea e fizic departe de noi, reușim să ne vedem aproape zilnic în gânduri, fie printr-o poveste despre păpădie, fie printr-un like primit cu drag, fie prin vreun moment special care ni se întâmplă nouă.
Daaa, liceul ne transformă în familie. Mărturie stau trei dintre cele mai bune prietene ale mele, Adri, Isa și Cris, dar mărturie stă fiecare coleg pe care-l privesc cu drag, cu emoție și cu mândrie, despre care vreau să știu că e bine, alături de care vreau să-i sărbătoresc bucuria sau să-i alin tristețea, fiecare coleg de care parcă mi-e tot timpul dor și pe care-l simt, cumva, ca și cum ar fi al meu.
Și știți care e vestea bună? Anul viitor împlinim 20 de ani de la terminarea liceului. O fi prea devreme să începem pregătirile, că eu nu prea mai am răbdare?!
