S-a născut într-o familie pe care ne place s-o numim defavorizată. De soartă, de neputința sau de nepăsarea ei, nu se știe exact. Tatăl alcoolic și violent, mama probabil, de cele mai multe ori, depășită de responsabilități și de alegerile ei. Un copil neglijat, fără știința valorii de sine, fără cunoașterea vreunei forme de afecțiune asupra sa. Copiii din jur îl batjocoresc, adulții îl evită, ignoră sau se feresc de el. Neavând capacitatea de a simți vreo formă de responsabilitate personală, de păstrare a integrității sale, întrucât nimeni nu l-a învățat că existența lui ar conta cu vreun strop, va fi incapabil să simtă vreodată responsabilitate socială. Ca urmare a acestui fapt sau ca un semn de revoltă, de luptă surdă cu destinul, va deveni, probabil, delincvent juvenil. Pentru restul vieții sale i se va confirma mereu și mereu că este un om rău, care merită să fie pedepsit, înăuntru sau în afara închisorii, va duce singura viață cu care este familiarizat: abuzează sau fii abuzat.
Percepția mea este cumva bipolară, subiectivă și selectivă, în privința acestor aspecte. Deși sunt înclinată să ofer circumstanțe atenuante renegaților societății, să caut metode active de iertare și de suport, deși susțin reintegrarea, reeducarea, acordarea de șanse, dacă vorbim de victime copii sau animale, devin oarbă și surdă la orice istorie personală. Aici este pragul meu și capătul toleranței. Umanitatea se traduce în percepția mea prin onoarea conștiinței de a te răfui cu cei de aceeași putere cu tine. Până și răii răilor din cele mai aprige închisori au zero toleranță în privința pedofililor și criminalilor de copii, care au nevoie de un regim separat pentru a continua să respire.
Privarea de libertate în condițiile ghidate de principiul cel mai puternic câștigă, este un cerc vicios aflat în imposibilitatea de a fi rupt vreodată iar reintegrarea rămâne doar un concept abstract, deși, naivi, sperăm cumva în ea. În fapt, facem doar ceea ce au făcut și cei dinaintea noastră: cenzurăm, blamăm, ne oripilăm, respingem, ne enervăm, pedepsim și ne vedem apoi senini de ale noastre, lăsându-i pe ei să se întoarcă la viața pe care o cunosc dintotdeauna, mai îndârjiți, mai convinși că aceasta este cea pe care o merită.
Susțin aplicarea legii asupra tuturor, dar ca o consecință care ne însoțește fiecare acțiune, nu ca o pedeapsă. Dacă însă ne-am centra mai mult pe procesul de reintegrare, pe asistența socială reală, pe reeducare, pe formare profesională, pe iertare, pe terapie individuală, dacă am acorda un strop de umanitate și o șansă acolo unde poate acestea au lipsit cu desăvârșire, am putea atunci dormi ceva mai liniștiți știind că defavorizarea este mijlocită într-adevăr de soartă, și nu de societatea din care, cu mândrie, facem parte.
Sursa foto: www.bridgemi.com