Oamenii reacționează diferit în jurul morții. Unii își exteriorizează suferința și au nevoie de sprijinul și atenția celor din jur, alții bravează în fața ei vrând să pară puternici, unii vor trece prin toate stările pământului, de la depresie la optimism și acceptare iar alții o îngroapă adânc în suflet ca și când n-ar fi existat niciodată.

Nici cei din jur (prieteni, amici, cunoștințe) nu sunt mai puțin colorați. Deși cu toții cel mai probabil vor să te ajute, nu vor ști întotdeauna ce ar trebui să facă cu adevărat. Poate că vor încerca să te consoleze apelând la formule tipice: e într-un loc mai bun acum, așa a vrut Dumnezeu, timpul o să-ți vindece durerea, etc. Poate îți vor sprijini revolta, alimentându-ți furia firească împotriva medicilor, a circumstanțelor, a situației, a celorlalți, împotriva selecției divine. Poate îți vor cere să fii puternic, curajos, să nu mai plângi pentru că nimic nu-l mai poate aduce înapoi pe cel plecat.

În realitate, nimic din toate acestea nu ajută. Nu există niciun cuvânt, nicio soluție salvatoare, nicio alinare care să te poată face să te simți mai bine. Singura variantă este să-ți trăiești durerea din plin. Mai mult, această durere, nu va dispărea niciodată. Poate că nu va mai fi atât de plină, atât de vie, de arzătoare, dar va fi acolo, cel mai probabil, până la sfârșitul vieții tale.

Așa că, tot ce poți face pentru cel în suferință, este să fii acolo. Atât. Tot ce ai putea spune tu, el a gândit deja, fii convins de asta. Fii acolo și oferă-i un umăr pe care să plângă.

Dar asta înseamnă să te lași și tu cuprins de empatie și de suferința celuilalt. Pe mine moartea mă angoasează și, în jurul ei, fug cu lașitate. Mi-e greu și să dau un telefon sau să scriu un cuvânt de acceptare. Mă simt eliberată atunci când celălalt îmi spune că dorește să fie singur, deși știu că ar trebui să fiu acolo. E problema mea, o conștientizez, înțeleg că e nesănătoasă, dar nu încerc să o schimb. O voi face atunci când voi fi silită să o confrunt.

În ziua de Paști, a murit Vera, una dintre păsărelele noastre zebre australiene. Sec și brusc, fără avertismente, fără semne de boală, am găsit-o moartă pe fundul coliviei. Deși când partenerul ei, Leon, a decedat, am plâns o zi întreagă, de această dată am fost mult mai reținută. Ania a reacționat ca până acum, în fața morții: a fost curioasă și apoi ne-a anunțat că trebuie să cumpărăm alta nouă. E greu pentru cei mici să înțeleagă procesul ireversibilității.

După două zile însă, când a îngropat-o în grădină împreună cu tăticul ei, a descătușat un plâns amarnic:

-Mi-e dor de Vera, mami! Și de Leon! Mi-e dor de amândoi și vreau să vină înapoi la mine.

N-am mai avut unde să fug. Nu când e vorba de Ania. Așa că am ținut-o în brațe, am mângâiat-o, m-am plimbat cu ea în brațe, am pupat-o pe obrăjori și i-am lăsat lacrimile ei să-mi curgă în suflet.

A vrut să-l dezgropăm pe Leon să-l mai vedem o dată. I-am explicat că trupul lui nu mai este acolo, că s-a descompus și s-a transformat în pământ.

Pentru că acum era dispusă să asculte și pentru că avea nevoie să înțeleagă, i-am oferit și varianta religiei, pe care însă nu vreau să i-o impun, doar să i-o ofer și s-o las pe ea să o adopte sau nu, atunci când va fi suficient de mare ca să poate face asemenea alegeri:

-Mulți oameni cred că sufletul celor care mor, cum sunt Vera și Leon, ajunge sus în cer, la Dumnezeu și că sunt foarte fericiți acolo, împreună toți.

-Hai să facem o scară mare-mare până la cer, mami!

-Cerul e prea departe ca să putem ajunge la el cu orice scară am construi, iubire.

-Să ni-i dea atunci Dumnezeu înapoi, mami!

-Nu poate, sufletul meu! Cine a murit, nu se mai poate întoarce înapoi. Așa e viața. Dar dacă nu ar exista moarte, nu ar mai putea exista nici naștere. Știi cât de mult iubești tu puiuții drăgălași de animale?! Ei nu ar mai putea fi dacă nu ar muri alții înaintea lor.

A acceptat aceste explicații stângace și a mai plâns puțin ușurel în brațele mele. Apoi a vrut să-i sunăm pe Auri și pe Dorin să le spunem și lor că a plâns și apoi a vrut să se uite pe youtube la filmulețe cu animale.

După câteva zile, când am trecut pe lângă o biserică, m-a anunțat serioasă:

-Mami, eu nu vreau să mor și să mă duc la Dumnezeu!

Mi-am scos cu putere cuțitul din inimă și i-am zâmbit:

-Ooooo, tu o să ai o viață lungă, frumoasă și veselă, iubirea mea! Păsărele au o viață mult mai scurtă decât oamenii, suflet!

A zâmbit și ea mulțumită și a început să chicotească:

-Daaa, și o să alerg și o să mă joc cu tine și cu tati!

Nu e prea devreme pentru astfel de discuții profunde?! Nu e prea înțeleaptă pentru vârsta ei?! Știu că e absolut necesar, ca să poată crește fericită, să-i acord dreptul ei la suferință. Dar cum aș putea face asta când tot ce-mi doresc eu sunt zâmbete vesele de păpădie și șansa să o protejez de orice durere?!

Sunt atât de mândră de fetița mea și mă conving, pe zi ce trece, că e un adevărat miracol de la Dumnezeu!

Sursa foto: livinglovelee.com

Explicațiile morții și suferința păpădiei
Tagged on:                                 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *