Am amânat acest moment cât de mult am putut dar primul pas a fost făcut deja: am mers să o înscriem pe Ania la grădiniță. Toți trei, însoțiți de Ade (doamna mătușă și profesoară acolo, deci mai în elementul ei decât noi) mai mult sau mai puțin pregătiți sufletește, am făcut înainte o vizită la grupa mare a grădiniței Colegiului Național Sportiv Cetate Deva.

Cum era pauza mare și copiii nu se întorseseră încă de la ora de sport, am putut să adulmecăm înainte sala de grupă, în liniște: jucării, măsuțe mici, desene pe pereți, ce era să nu-i placă acolo păpădiei?! Poate doar platourile cu legume proaspete care-și așteptau cuminți destinatarii, să nu-i fi fost pe plac, dar acelea m-au bucurat pe mine tare mult.

Când gașca de copiluți veseli s-a îndreptat spre noi, fetițul s-a lipit de mine. Mi-am zis imediat că vrea s-o iau în brațe. În schimb, ea mă întreabă încet la ureche:

-Mami, eu vreau să fiu cățeluș acum! Pot?

-Da, iubirea mea!

Am prezentat-o ca atare ochișorilor curioși iar câteva fetițe i-au intrat puicii imediat în joc și au început s-o mângâie pe căpșor și s-o cheme spre ele. Gheața fusese spartă, așa că noi am putut să vorbim liberi cu doamna educatoare.

Totul părea minunat până când a sosit timpul să mergem jos la secretariat să ne informăm cu privire la înscriere. Am anunțat fetițul că urma să plecăm toți trei și am întrebat-o dacă dorește să vină cu noi sau rămâne acolo cu copiii. Mi-a făcut senină ”pa-pa, mami!” cu mânuța.

Whaaat??? Stai puțin că eu nu venisem aici să-mi las copilul la grădiniță, doar să vadă cum arată acest loc atât de discutat și să cunoască copiii și educatoarea. Era o întrebare retorică. Nu mi-a spus nimeni că așa ceva s-ar putea întâmpla! Nu sunt pregătită pentru așa ceva! Nu acum, în niciun caz!

Am plecat cu inima strânsă (târâtă de soră-mea și de Florin) și cu două scenarii predominante în cap: ori o să plângă păpădia cu lacrimi amare după mine până mă întorc, ori pleacă din sala de grupă și se pierde pe coridoare în căutarea noastră. Am bătut din picior până când am terminat discuția cu doamnele de la secretariat și ne-am îndreptat apoi spre ultimul loc în care puica fusese văzută.

Câțiva pași înainte de a intra în sală, o liniște suspectă ne înconjura. Nu se auzea nici plânsul puicii și nici nu era urmă de mașini de pompieri sau de poliție. În schimb, o zăresc imediat pe fetiț care se juca lângă o lădiță cu jucării, împreună cu alte fetițe. M-a văzut imediat dar s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost transparentă. Nu tu sărit în brațe, nu tu pupat, nu tu ”vaaai, ce dor mi-a fost de tine, mami!”.

Mă îndrept stingheră spre ea și o întreb dacă vrea să plecăm. Nu-mi răspunde, dar îmi arată un puișor galben de jucărie și mă anunță că dorește și ea unul la fel. Până la urmă, la insistențele mele, se urnește din loc și le spune veselă pa-pa celorlalți copilași.

Pe drumul spre casă, Florin mă informează subtil:

-Trebuie să mai facem un bebeluș că puica ne pleacă la grădiniță de-acum!

Siguuur că da! Și să mai trec încă o dată prin tot ce voi trece acum, nu?!

Uuuuf, în sfârșit, am ajuns acasă! Foarte stresantă a fost această zi! Partea bună este că mai avem cât a rămas din vară să ne obișnuim cu gândul că Ania va merge la grădiniță. Eu, pentru că păpădia se pare că e mai mult decât pregătită pentru acest pas.

Sursa foto: www.sheknows.com

Eu nu vreau la grădiniță și gata!
Tagged on:                         

Leave a Reply

Your email address will not be published.