Dincolo de dramatismul pandemiei, de teama și nesiguranța aferente, de compasiunea pentru cei care suferă, fiecare dintre noi trebuie să se adapteze în plan personal, acestei situații, inclusiv ca mod de viață. Cum inteligența generală este definită drept capacitatea de a te adapta la situații noi de viață, presupun că nu va fi dificil să facem asta, pentru cei mai mulți dintre noi. Sper!
Trebuie să recunosc că, din acest punct de vedere, sunt cam norocoasă. Am relativ cam același mod de viață ca înainte.
Activitățile profesionale se desfășoară oricum prin intermediul laptopului și internetului, deci nimic nou aici. În timp ce alții au parte de un repaos forțat, eu merg în același ritm.
Casa oricum nu prea o părăseam, minus cumpărăturile săptămânale și mersul la grădiniță cu păpădia. Acuma, sinceră să fiu, pentru cine cunoaște istoria noastră, știe că nebunia mea nu a acceptat niciodată pe deplin și asumat începerea grădiniței. Noroc cu rațiunea. Dar acum, a rămas și ea fără argumente.
Am descoperit, în plus, că e mai comod să îți fie livrate cumpărăturile direct acasă, fără să te mai agiți tu printre rafturi, pungi și plase. Direct, prin domnul soț. Instruit, informat, mascat și traumatizat până la saturație de amenințările tale cu privire la protecția lui.
Mai erau ocazionalele drumuri spre bancă, contabil, etc. dar care nu sunt neapărat simțite ca lipsă și care reușesc să facă treaba, deocamdată, și cu ajutorul tehnologiei. Tot prin tehnologie, acum nu neapărat din lipsa timpului, ne întâlnim și vorbim și cu prietenii.
În rest, sportul zilnic a rămas la fel, mâncatul nu a avut de suferit, programul se păstrează iar proviziile săptămânale care erau acuzate de diverși (a se citi Florin) că sunt prea multe, pălesc acum considerabil prin comparații cu ce se întâmplă în jur.
Norocoși tare suntem că avem curtea, plină de jucării și lipsită de viruși, cățeii, animăluțele și, deocamdată, vreme prietenoasă.
Aniei îi lipsește grădinița. Îi e dor de colegi, de doamne, de tot. Însă nu atât de mult pe cât mă așteptam. Mami și tati se pare că și-au recâștigat locul de indivizi amuzanți, cu chef de joacă și potențial de amici. În plus, datorită doamnelor, zilnic ne întâlnim virtual cu colegii și doamnele, ba chiar mai mult, acum putem și noi, părinții, să participăm la activități. Vis și Rai pentru mine!
Florin își găsește cam greu locul, e adevărat. A redescoperit jocurile pe calculator. Dar pentru cât de activ și implicat social este el, face progrese remarcabile în a se/ne păstra în siguranță.
Atmosfera din casă e una veselă, calmă și relaxată. Ania știe de existența virusului, știe de ce au avut loc aceste schimbări, știe că sunt temporare și că ne ajută pe toți. Nu pare îngrijorată sau împovărată. Seara însă, atunci când eu și Florin ne mai punem la curent cu noutățile și mai avem timp să discutăm în doi, apar mai multe îngrijorări, e adevărat și asta.
Una peste alta, modul meu de viață este extrem de aproape de normal. Și pentru că atunci când nu ai suficiente griji, trebuie să începi să-ți faci, o întrebare nu-mi dă pace de vreo câteva zile: oare cât de asocială și autoizolată am putut deveni în ultimii ani, dacă modul meu obișnuit de viață este recomandat de specialiști în caz de catastrofe și situații de maximă urgență națională??!! 🙂
Sursa foto: www.dannorenberg.com
