Mi-am amintit zilele acestea de povestea regelui Solomon în cazul copilului revendicat de două mame. Poruncind să fie tăiat în două, obține cedarea mamei adevărate, dezvăluind astfel atributele care o transformă în mamă. În acest caz, se pare că interesul superior al copilului a fost servit.
Despre Sorina, fetița ”greu adoptabilă” din Baia de Aramă nu prea se poate spune același lucru, din păcate. Cazul acesteia este unul, cel puțin pentru mine, halucinant.
Adopția este un proces extrem de delicat și capricios, care nemânuit cum se cuvine, poate lăsa răni adânci și nevindecabile. Deși nu suntem nici pe departe novici în abandonarea și replasarea copiilor fără părinți, se pare că adopția este în continuare o nebuloasă pentru noi, începând cu cele mai abilitate organizații ale statului, menite să se ocupe de acest fenomen.
Imaginea pe care instituțiile media mi-au transmis-o zilele acestea a fost una a unei lupte de putere, în numele dreptății și în spiritul literei legii, care a avut ca singură victimă o fetiță debusolată complet. Să vezi direct la televizor cum un copil este traumatizat de cei abilitați să o protejeze mai presus de orice, este o imagine care cu greu va putea fi ștearsă din mentalul colectiv. În tot acest proces, se pare că nimeni nu și-a luat răgaz să se gândească cu adevărat la nevoile acestei copile.
Din motive necunoscute de mine, părinții naturali lipsesc din peisaj, ceea ce, indiferent de circumstanțe, este un fapt perceput de Sorina ca abandon, cel mai grav și mai insuportabil. Poziționată în plasament de instituțiile statului, fetița găsește un oarecare sentiment de stabilitate, greu încercat de imposibilitatea finalizării unei adopții de către asistenții maternali. Ceea ce urmează este însă tragic, într-adevăr. Smulsă și târâtă cu forța este relocată într-o altă familie cu intenții de adoptare.
Nu știu câte încălcări ale legii au avut loc în această situație dar abuzurile fizice și emoționale la care a fost supusă în acest proces mă fac să cred că suntem undeva pe la anii 900, înainte de Hristos, când regele Solomon împărțea dreptate pe pământ. Despre interesul superior al copilului nici nu poate fi vorba iar încălcările morale ale acestei situații par să nu intereseze pe nimeni.
Din punctul meu de vedere, ambele familii sunt egal vinovate. Niciuna nu a dorit să renunțe la ”jumătatea ei de copil” pentru a facilita o tranziție care să poată fi acceptată adecvat și de Sorina. Iar instituțiile statului par să privească cazul ca pe relocarea unor bunuri furate, cam așa, ca pe o valiză pierdută într-o gară.
Indiferent cât de neagră era viața în familia asistenților maternali, indiferent cât de manipulată era ea în acea situație, indiferent cât de roz era raiul din familia adoptivă, datoria morală a autorităților nu este să murdărească și mai mult acel tablou, ci să facă puțină lumină în sufletul copilei deja atât de tulburată de viața care i-a fost destinată. Nu prea pare să știe nimeni de existența specialiștilor în psihologia copilului care, deși într-un proces poate ceva mai îndelungat, ar fi reușit să facă tranziția acceptabilă și înțeleasă cum se cuvine de acel suflet de copil. Din punctul meu de vedere, Sorina este un copil judecat și tratat ca un adult, care a învățat să nu mai aibă încredere în nimeni, care a învățat că dorințele ei nu contează, care a învățat că viața e dură în cel mai greu mod cu putință și care va avea nevoie de ani buni de terapie ca să mai poată vedea vreodată soarele în viața ei.
Acestea fiind spuse, păziți-vă spatele, oameni buni! Vremurile pe care le trăim se pare că sunt mai adaptate antichității decât calendarului pe care îl citim.
Sursa foto: en.wikipedia.org
