Suntem în sala de așteptare la secția de pediatrie a spitalului, nerăbdători să terminăm odată cu analizele anuale ale fetițului. Pe lângă doi adolescenți, unul dintre ei însoțit de mamă (probabil), mai este și o doamnă mai în vârstă care așteaptă și ea cu o hârtiuță în mână. Puica este în brațele mele. Presupusa mămică se oferă să ne lasă să ne așezăm. O refuz politicos pentru că nu vreau să stăm prea aproape de gripe, răceli sau ce i-o fi mânat pe cei prezenți acolo.

Doamna mai în vârstă ne cercetează în tăcere. Îi zâmbesc. Încurajată probabil de gestul meu, o întreabă pe Ania, ce duce mândră trei ponei în mânuțe:

-Nu-mi dai mie jucăriile tale?

Păpădia se uită la ea de parcă ar fi mâncat stricat și o ignoră pe toată șederea noastră acolo.

Eu, o întreb în gând, pe doamna curioasă dacă nu ar dori să-mi dea mie poșeta ei.

În timp ce Florin se eliberează de stres în modul lui, butonând telefonul, eu mă plimb cu fetițul în brațe pe hol și citim împreună toate semnele prezente pe uși și pe pereți.

Când ne întoarcem, în sala de așteptare a mai rămas doar doamna cea curioasă. Îmi fac curaj și mă așez pe un colț de scaun îndepărtat, cu Ania în brațe, lângă Florin care butonează în continuare. Păpădia se joacă veselă cu poneii ei.

Apare o familie, mama, tata și băiețelul de vreo 2 anișori, răcit probabil, mucos, înfundat, extrem de agitat și mârâit. Se plimbă încontinuu și cere plângăcios orice: să se plimbe cu liftul de mâncare, să plece, să închidă și deschidă ușile. Mama pare îngrijorată și îngândurată, tatăl încearcă să pară relaxat. Îmi pare rău de ei.

Doamna cea curioasă decide că ar trebui să intervină și spune abrupt spre băiețelul bolnăvior:

-Dacă ești rău, te iau de la mama ta și te duc cu mine acasă.

Îmi cade sufletul pe podeaua plină de microbi. Mă uit imediat la Ania care pare că nu a auzit, atentă fiind la mișcările băiețelului care îi aplică doamnei același tratament de ignoranță. Mă uit apoi la părinți care par și ei că nu au auzit-o. Îmi strâng puiul mai tare în brațe.

Băiețelul vrea acum ca perna lui să-i fie adusă din mașină. Probabil îi e somn, probabil are și ceva febră, cu siguranță nu se simte prea bine. Părinții se codesc și aruncă responsabilitatea de la unul la altul. În final, tăticul decide să aducă obiectul preferat, nu înainte însă ca doamna în vârstă să arunce încă o amenințare:

-Vezi că dacă aduci perna aici, ți-o iau.

Băiețelul o ignoră, mama tace îngândurată iar tatăl zâmbește amabil:

-Puiule nu ai voie cu perna aici că ți-o ia doamna.

Băiețelul începe să plângă iar tatăl mărește pasul. Mă întreb cum ar fi reacționat tatăl dacă i-aș fi spus că nu are voie cu telefonul la spital pentru că i-l iau eu.

După ce-și primește perna, băiețelul se așează pe scaun cu capul pe ea și începe să plângă încetișor.

Doamna cea curioasă îl întreabă acuzator:

-De ce nu poți fii și tu cuminte ca fetița?

Mi se urcă sângele în cap la această caracterizare a păpădiei, mă rup urgent de realitatea înconjurătoare și mă joc acum cu poneii veseli ai fetițului.

Când intrăm în cabinetul de analize, îmi feresc privirea. Zâmbetul mi-a dispărut de pe față.

Pe mașină, în drum spre casă, ușurată și eliberată, mă întreb totuși, ce lupte de viață a pierdut această doamnă de simte nevoia să-și încerce puterile cu copiii mai veseli sau mai triști?!

Sursa foto: dissolve.com

Doamna cea curioasă din sala de așteptare
Tagged on:                                 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *