Diminețile mele decurg cam așa:
Mă trezește Ania brusc, preponderent în jur de 6 dimineața, dar uneori se întâmplă să fie și 5, 4.30, 4, nepăsătoare la câte ore de somn (sau nesomn) duc în spate. De fapt, nu știu cât de brusc o face dar mie așa mi se pare trecerea de la visul în care mă aflam și realitatea din cameră.
-Mami, fac pișu!
Următorul lanț de activități se desfășoară într-o semi-conștiență din partea mea.
O duc la oliță, o spăl pe dinți, mâini, față, utilizez și eu toaleta și mă spăl pe dinți. Îl trezim pe tati și păpădia îi cere să-i facă lăpticul. Pun puica pe canapea, îi pornesc desenele și deschid toate geamurile din casă (indiferent dacă afară este iarnă).
Sunt chemată apoi să mângâi un picioruș cât timp fetițul își bea laptele.
Mă echipez de sport și încep exercițiile zilnice (acum sunt iar în perioada taebo). Sportul se poate desfășura liniștit sau cu un pui agățat de un picior, cerându-mi să fie ținută acum imediat în brațe.
Fac duș, mă îmbrac de zi și încep să fac ordine prin casă: aranjez paturile, pun jucării, pături, cărți și alte obiecte la locul lor, dau de mâncare păsărilor, le spăl colivia, le pun apă, reorganizez mâncarea din frigider, scot carne de la dezghețat pentru mâncarea pe care urmează să o fac, mut vasele din scurgător în dulapuri, pun apă în cana păpădiei, întorc fila de la calendarul zilnic primit cadou de la fini și încerc să-mi amintesc dacă data de azi coincide cu aniversarea vreunui om drag în timp ce fac o listă cu ce am de cumpărat sau de delegat spre cumpărare pentru mâncarea de azi.
Respir o clipă.
În acest moment, Ania consideră că timpul meu ”personal” s-a încheiat.
Încep să scriu postarea zilnică ceea ce declanșează un alt lanț de evenimente: un fond sonor va fi setat pentru mine și realizat printr-un blender ce turuie nervos, un televizor care încearcă să acopere acest sunet enervant vorbind fie despre sport, fie despre politică (niciunul nu se află printre subiectele mele preferate și totuși se chinuie cu perseverență să mi se insinueze în creier), un fetiț ce cântă vesel din brațele mele în timp ce-mi îndepărtează iritată brațele ce tânjesc după tastele cu litere, o apă ce spală conștiincios vasele murdare, niște desene animate care vor țipa fie de la vreun alt televizor, fie din telefonul situat periculos de aproape de urechea mea dreaptă, o Masha care latră răutăcios de afară spre pisicuța ce se plimbă tacticoasă pe pervaz, un plâns de păpădie iritată că Rocky cel cu lăbuța ridicată refuză să stea drept la apel cum îl așează ea.
În mijlocul unei fraze magistral compusă în capul meu, voi fi întreruptă de un:
-Să nu uiți să cauți azi actele de la mașină!
-Cum să ratezi, frate, așa cu poarta goală?!
-Ce zici, n-ar trebui să-i schimbăm tetinele Aniei?
-Ha-ha-ha!!! Uite ce tare e filmulețul ăsta de pe Youtube!
sau:
-Maaaaaamiiiii, unde-i Chase abastlu cu avion???
-Maaaaamiiiii, a dișpălut Pinkie Pie silenă!!!
-Maaaaamii, fac caca! Adu olița!!!
-Hai, maaaamii, mai ai tleabă la laptop???? Stai cu Ania acuma!
De aceea, uneori pot trece câteva minute bune și pline între prima jumătatea a frazei și continuarea ei.
Ultimele cuvinte din text vor fi scrise în timp ce puica mă trage hotărâtă de mână spre jucăriile ei. Nici vorbă de vreme pentru o recitire a postării.
În timp ce-i dau păpădiei să mănânce fructele, respir din nou și mă pregătesc pentru ziua care de-abia acum începe cu adevărat.
În aceste condiții, vreau să vă mulțumesc pentru înțelegerea cu care treceți elegant peste micile mele greșeli din texte. Mama și Florin, cititori fideli ai mei, sunt singurii care mi le mai comunică subtil și cărora le sunt extrem de recunoascătoare pentru asta. Uneori, când fetițul este captată de tăticul ei, mai am și eu timp să le caut și recunosc că sunt fascinată de discrepanța între ce se desfășura în mintea mea și ce a ieșit scris pe ecran (spre exemplu, nu aș fi crezut vreodată că voi scrie, atunci când nu este cazul, copiii cu doi i). Chiar încep să bănuiesc că tastele laptopului se apasă uneori singure de nebune. Nu îmi doresc deloc ca textele mele să rămână în online ciobite, stricate, ciuntite de vreo greșeală care le umbrește. Vreau să strălucească mândre, semețe și zâmbitoare spre soare. De aceea, vă rog și pe voi să mă trageți de mânecă atunci când le observați. Nu am niciun fel de orgoliu inutil pentru că sunt foarte sigură pe gramatica pe care o stăpânesc și chiar dacă sunt lucruri pe care nu le știu sau le-am uitat, vreau să învăț din greșeli, să evoluez, să cresc, pentru că, din fericire, nu cred despre mine că aș fi perfectă.
Așa că, haideți cu greșelile, oameni buni! Ajutați o mămică ce, încet-încet, se perfecționează în multitasking!
P.S. Ania sare acum în pat cu tăticul ei așa că mă mut la altă postare trecută să corectez un ”întotdeAuna” căruia mai mereu îi place tare mult să-și mănânce primul a din compoziție. 😀
Sursa foto: wendylivingclean.com
