Sunt unele cuvinte care, dincolo de sensul pe care îl au, pur și simplu îți plac. Așa se întâmplă la mine cu solitudine. Când îl aud sau rostesc, mă cuprinde un val de liniște, de pace. E ca și cum m-aș trezi brusc lângă un lac imens, nebrăzdat de nicio undă, într-o seară cu lună plină, galbenă, imensă și strălucitoare.  Singurătate seamănă cu el, dar nu tot timpul. Câteodată singurătate mai înseamnă și durere pentru lipsa celorlalți.

Când aud adolescență mă gândesc la gălăgie, petreceri și oameni mulți. Cam așa era pe-atunci. Parcă n-aveam cum să-mi aud gândurile.

Acum mi-e solitudine când sunt doar eu cu mine. Ania face parte integrantă din solitudinea mea. Fără ea, cred că aceasta ar fi cam singuratică. Chiar dacă doarme liniștită lângă mine sau se joacă în curte, cu tăticul ei sau cu Auri (bunica maternă), trebuie să fie acolo, în preajmă, să pot să o privesc când simt nevoia.

Sunt o fire sociabilă, în general, dar am nevoie de timpul meu cu mine. Câteodată citesc, mă uit la filme sau la vreo emisiune culinară. Dar asta nu prea înseamnă solitudine. Asta înseamnă că sunt implicată pasiv în viețile și activitățile altora.

Solitudine e când stau la povești cu gândurile mele, fără să fac nimic altceva. Acest lucru se întâmplă de obicei la prânz sau seara, când doarme Ania. Stau cu căștile în urechi și ascult muzica mea care este cam antipatică pentru ceilalți (Loreena McKenitt, Gare du Nord, Gregorian Chant,  bossa nova, fado, soundtrack-ul de la Frida, clasică, Leonard Cohen, etc), și mă gândesc la de toate: ce mi-ar plăcea să facem în viitor (o călătorie, ce jocuri să mai încerc cu Ania, care crește în fiecare secundă), ce zi minunată am avut cu Ania și cu Flori, ce am face acum dacă ne-am trezi brusc pe o plajă din Tailanda, scriu în gând pe blog, mă gândesc la cineva drag, analizez o situație trecută pentru că, nu-i așa, ”Bufnița Minervei zboară numai în amurg”, analizez cum de și-a dat Flori seama că aveam nevoie să-mi spună acel lucru, îmi imaginez cum va fi la vară cu Ania de doi ani, mă cert pentru cum am reacționat într-un anumit context și mă gândesc cum să remediez situația, mă aplaud cu strângeri de mână și urale pentru gluma extraordinar de amuzantă pe care i-am spus-o lui tata.

Nu cred că mă plictisesc vreodată și-mi place asta la mine, că nu am nevoie de alții care să-mi pună căluș la gură gândurilor, ci doar de mine, să le las să curgă liber. Cred că asta ajută mult oamenii: să-și facă timp să se asculte și pe ei. Chiar dacă ce ai de zis, s-ar putea să nu-ți prea placă. Fii curajos și confruntă-te chiar dacă ți-e teamă sau rușine de acea situație. Nu vei găsi un ascultător sau un sfătuitor mai bun ca tine.

Pe acest principiu acționează și prietenia. Ai nevoie de un prieten care să te asculte, dar de fapt vrei să te auzi tu singur, să-ți simți trăirile față de acea situație. Câteodată, e adevărat, ai nevoie și de a fi aprobat, de a ți se spune că ești un om bun, că ai procedat corect. Dar dacă nu găsești puterea să judeci tu singur acel lucru, această aprobare nu îți va fi niciodată suficientă.

Prin solitudine cred că ajungi să te cunoști cu adevărat. Ca într-o prietenie, ai nevoie de timp să te asculți, să te înțelegi, să te cerți, să te ierți, să te placi, să te admiri și să ajungi să te iubești.

Unii oameni fug de gândurile lor pentru că le provoacă anxietate și preferă să le evite. Caută companie ca să nu se trezească vreun gând încăpățânat să insiste cu problema lui. Și-atunci, se înconjoară de oameni care să facă suficient de multă gălăgie ca să nu se mai audă gândul nărăvaș. Pentru ei, solitudinea înseamnă depresie. 

Sigur că se poate întâmpla să te placi atât de mult încât să consideri că îți ești suficient ție însuți pentru tot restul vieții și refuzi compania altor oameni, care nu sunt atât de grozavi ca tine, decât, poate, atât cât să-i lași să te admire. Dar atunci cum i-ai putea permite eului să se dezvolte și să devină mai înțelept și mai frumos? Cum ai mai putea vedea povești despre lumea asta atât de fascinantă?

Mi-e bine în solitudinea mea cu Ania dar când se face amiază, de-abia aștept să se întoarcă soțu’ acasă și să mai râdem împreună. Mi-e drag să stau la povești cu mama și cu tata. Mi se face dor de soră-mea și de ai ei dacă nu-i văd câteva zile. De-abia aștept să ne vedem cu socrii și verișoarele Aniei. Le duc lipsa prietenilor mei și atunci vorbesc cu ei la telefon, le scriu un mail, sau îi chem în vizită.

Uneori (mai rar, ce-i drept) am chef de o ieșire cu prietenii. Înainte de a ne reîntâlni, am senzația aia plăcută de așteptare dinaintea unei experiențe frumoase care urmează. Mi-e greu apoi să mă despart de ei și parcă n-aș mai pleca.

Regăsindu-mă însă, acasă, cu căștile în urechi, încep să rememorez momentele noastre împreună, transformate în amintiri acum și simt cum mă cuprinde o stare de liniște și pace, ca un lac fără urme, în care se oglindește strălucitoare, o lună plină.

Sursa foto: http://wpnature.com

 

 

Despre solitudine și alte singurătăți
Tagged on:                                                 

Leave a Reply

Your email address will not be published.