Conceptul de neființă le este indiferent copiilor pentru că nu au capacitatea să îl cuprindă. Adulții îi acordă însă semnificații profunde, cel mai adesea abordând acest subiect cu teamă, cu precauție și cu o gravitate solemnă. Din ciocnirea acestor două lumi, ies, de multe ori, cele mai haioase situații.
Ania iubește apa, îi place să se bălăcească de câte ori are ocazia și, mai mult, periodic, le oferă acest privilegiu și jucăriilor ei, fie că le bagă pe toate cu ea în vană sau piscină, fie că le pregătește un spa cu spumă multă în lighean.
În urma unei invitații lansate de păpădie pentru ca Masha să ni se alăture în casă, puica a concluzionat:
-Masha puți! Hai cu mine să faci baie.
Se chinuie vreo trei minute să o ridice de lăbuțele din spate ca să o poată deșerta în vană, se opintește apoi trăgând-o de cele din față, însă, cum nu reușește, apelează la mine:
-Mami, pune pe Masha în vană să facă baie.
-Iubire, nu poți să-i faci baie.
-De ceeeeeee???
-Pentru că, în scurt timp, trebuie să o scoatem din casă și afară e foarte frig.
Se uită la mine nedumerită așa că revin cu lămuriri.
-Nu putem să o scoatem udă afară în frig.
-De ceeeee???
-Pentru că se va îmbolnăvi și va muri.
Mă privește serioasă, nesesizând problema. Ba chiar mai și soluționează situația:
-Dacă moare Masha luăm alt cățel, mami!
Sau.
Ne impacientăm că Enzo, bătrânelul nostru, nu se simte bine, din cauza a ceea ce s-a dovedit ulterior a fi un deranj stomacal. Îl ținem cu noi în casă să-i fie mai bine lângă noi. Suntem triști și îngrijorați. Ania ne studiază pe rând. Se apropie de el, îl mângâie duios pe cap și mă emoționează când o văd că îi șoptește ceva la ureche. Asta până să aud:
-Enzo, tu o să mori acuma dar noi tot o să le avem pe Lulu și pe Masha!
Pam-pam!
Pare sadic și crud, însă ne vom petrece apoi întrega viață încercând să revenim la acestă atitudine de acceptare a neființei inevitabile și de celebrare a vieții prin toată existența noastră.
Sursa foto: www.shutterstock.com
