Când afli că cineva drag ție sau cineva semnificativ pentru comunitatea în care viețuiești a decedat, te transformi brusc în cea mai tâmpă formă a ta: Cum adică a murit? Auzi cuvintele, le cunoști sensul dar ți-e imposibil să le procesezi. Psihicul tău nu poate accepta această realitate, așa că încerci să te protejezi negând-o. Nu se poate așa ceva, e o glumă macabră. Te agăți de orice ca să elimi șocul ce amenință să se prăvălească peste tine.

Când informația devine certă, când iminentul nu mai poate fi întors, te cuprinde furia: pe destin, pe Dumnezeu, pe medicii incompetenți, pe trecătorii nepăsători, pe tine că nu ai făcut mai mult sau pe cel care a murit lăsându-te singur și dezgolit.

Începi apoi o negociere cu divinitatea spre imortalitatea ta și a celor dragi ție. Promiți să renunți la vicii, să devii mai bun, mai credincios, mai prezent în viețile celorlalți, doar-doar o amâna cât mai mult tragicul moment.

Când negarea a luat sfârșit, când nu mai ai furie de dezlănțuit și promisiuni de făcut, te lași cuprins de durerea surdă a pierderii suferite. Tristețea, plânsul, regretul, nesiguranța îți devin acum companioni permanenți.

Ultima fază a procesului de doliu este acceptarea, atunci viața începe din nou să se miște iar tu trebuie acum să înveți zi de zi să trăiești fără cel drag lângă tine.

Cel mai adesea vom raporta moartea, în mod egoist, la noi. Vom vorbi mai mult despre experiențele care ne-au legat, de relația specială dintre noi, de mici amănunte care acum ne apar în minte și mai puțin despre imaginea completă a vieții celui trecut în neființă. Și aceasta este tot o modalitate de a ne adapta la moarte. Suferința este în întregime a noastră, cel decedat fiind ocupat acum să răspundă unor întrebări la care niciunul dintre noi nu are deocamdată acces.

În fața morții, oamenii reacționează diferit. Unii simt nevoia de compasiune, alții de solitudine sau de analiză. Adevărul este însă că până nu ți-ai trăit durerea până la ultimul junghi, nimeni și nimic nu poate șterge suferința aceea imensă pe care o simți.

Vom căuta semnificații în moarte pentru că ne este imposibil să acceptăm că acest fenomen poate fi atât de stupid, abrupt, și sec. Vom încerca să o romantizăm, să-i găsim un sens, o logică, o putere care să ne ajute să ne continuăm drumul mai liniștiți. Doar așa putem trece peste faptul că moartea celui drag nu a fost totuși în van.

Conceptul de moarte poate fi înțeles de copii, prin ireversibilitatea lui, abia în jurul vârstei de 7 ani. Ne ia însă o viață să putem accepta că fără a muri nu există a trăi.

Ritualul înmormântării are și un scop psihologic, acela de a-i scoate pe cei apropiați din amorțirea ce i-a cuprins, de a-i angaja în activități menite să-i ducă mai departe, de a le lăsa timp să-și ia rămas bun, de a accepta o realitate mai săracă acum și de a găsi o modalitate să-i supraviețuiască pe cei decedați prin gânduri, amintiri și celebrarea unei vieți ce a meritat a fi trăită până la ultima picătură.

Sursa foto: www.ted.com

 

 

Despre moarte și alte tristeți
Tagged on:                 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *