Acum vreun an ne-am întâlnit cu o fetiţă de vârsta Aniei, undeva la o terasă. Pe vremea aceea păpădia nu era deloc interesată de interacţiuni sociale, cei ai casei fiindu-i suficienţi. Fetiţa cea zglobie era extrem de prietenoasă şi a sărit imediat la gâtul Aniei să o îmbrăţişeze şi să-i dea un pupic, lucru care a mirat-o şi puţin speriat-o pe fetiţul meu, aşa că a decis să o evite pe prietena pupăcioasă. Aceasta însă nu avea de gând să se lase. Când avea de livrat un pupic, treaba trebuia făcută până la capăt. A început astfel o alergare pe toată terasa, cu fii-mea în rol victimă şi fetiţa cea nouă în rol de hărţuitor. Enervată că nu reuşeşte s-o convingă pe Ania ce cadou frumos voia să-i facă, fetiţa pupăcioasă a schimbat tactica şi a trecut la represalii, încercând să o lovească pe păpădie care se întâlnea pentru prima dată cu un gest pe care nu-l cunoştea. A fost bineînţeles oprită imediat de mămica ei dar nu avea de gând să renunţe şi în timp ce i se spunea ţinea o predică despre cum „nu e voie să loveşti alţi copii”, ea tot se mai întindea cu mânuţa să ajungă la Ania. Am luat-o în braţe pe păpădie şi i-am explicat că fetiţa era probabil supărată pe ea că nu i-a răspuns la pupici cum şi-ar fi dorit, că e un gest pe care noi nu vom accepta nici să-l primim, nici să-l facem. Cum conflictul nu părea să se domolească, am început să o învârt pe Ania în braţe şi să ne îndepărtăm, în hohote de râs, treptat, de locul incidentului. Din fericire, puica nu a rămas marcată pe viaţă de acest eveniment.

Acum vreo câteva luni, când Ania începuse să experimenteze furia, Flori i-a luat un ciocan mare de plastic care să o ajute să se descarce în siguranţă. Podeaua, canapeaua, dulapurile şi caloriferul nu i-au fost prea recunoscătoare. Asta până când, din prea mult elan, m-am trezit eu pocnită în cap cu ciocanul năzdrăvan. Decisă să o învăț pe puică, de timpuriu, cum e cu empatia, chiar dacă nu poate încă să o simtă, am început să mă tângui ceva mai teatral și mai dramatic decât era cazul:

-Auuuuu, mă doaaaare!

Stau și-aștept o privire compătimitoare. Obțin, în schimb, un hohot generos de râs. Se pare că fusesem foarte amuzantă. Caut în gând o soluție cum aș putea remedia situația când mă trezesc din nou pocnită cu un ciocan în cap. De această dată tânguiala mea ar fi fost justificată. Rămân, în schimb, mută de uimire. Mă uit la puică și observ privirea nerăbdătoare după reacția mea, care încerca să înăbușe, fără prea multe șanse de reușită, râsul ce prevestea că-și va face apariția. Mă cuprinde panica: ”am creat un monstru”. Mi-o imaginez cum își va fugări bărbatul prin curte ca să-l bată pentru că i se pare hilar plânsul lui. Mă liniștesc însă ochișorii blânzi care râd cu lacrimi. Pentru ea totul este o joacă.

Copiii micuți lovesc din curiozitate, pentru că experimentează, pentru că vor să vadă ce reacții obțin, din amuzament. Nu sunt conștienți de efectele pe care le produc, de suferința sau umilirea celuilalt. Nu există nicio fărâmă de răutate, de răzbunare sau de intenție negativă în aceste lovituri. De aceea o reacție agresivă la primirea loviturii îi va nedumeri, va fi de neînțeles, îi va speria.

Uneori au prea multă energie în corp și nu știu cum să o elibereze altfel, așa că mânuțele sau piciorușele prind singure viață și voință proprie.

Alteori imită comportamente pe care le observă la alți copii, la frați mai mari, sper că niciodată la rude sau părinți.

Câteodată simt frustrare, furie, teamă, sentimente puternice pe care nu știu cum să le gestioneze, care îi sperie și neputându-se încă folosi de cuvinte, comunică în singurul mod pe care îl cunosc: cu ajutorul corpului.

La vârste mici nu sunt prea multe explicații de dat. Nu înțeleg că pe ceilalți îi doare așa cum îi doare și pe ei când cad. Niciodată, never,ever,ever, nu încercați să-i arătați cum se simt ceilalți copii când sunt loviți. Le veți frânge spiritul fără a obține vreodată, cu adevărat, rezultatul căutat.

După o perioadă când am încercat să remediem situația de amuzament în preajma loviturilor de ciocan primite, după o repliere cu acțiuni menite să ”minimize damage control”, am reușit să-i imprimăm Aniei ideea că loviturile sunt strict interzise. Noi nu facem niciodată așa ceva. E o atitudine care nu trebuie înțeleasă (deși îi explicăm în continuare despre empatie), e o regulă care trebuie întotdeuna respectată.

Păpădia a înțeles acest lucru și îl respectă. Când simțim că tremuriciul din corpușor amenință să se transforme în altceva, începem hârjoneala în joacă prin descărcarea energiei în surplus: alergat, gâdilat, râs, escaladat diverse înălțimi, dat din piciorușe pe mașinuțele zburdalnice.

Cu această ocazie, am mai descoperit ceva: cât de mult bine poate face o îmbrățișare care poposește asupra noastră la momentul potrivit.

Sursa foto: http://www.villagevoice.com

 

 

Despre lovituri și descărcarea energiei în surplus
Tagged on:                                             

Leave a Reply

Your email address will not be published.