Citesc acum o carte atât de minunată, cea mai minunată carte de parenting din câte am citit. Și nu este doar despre părinți, ci, așa cum se întâmplă atunci când ai copii, începi să înțelegi mult mai multe despre tine și să te cunoști mai bine. Cartea se numește Copilul tău competent, este scrisă de Jesper Juul, un terapeut danez și vorbește despre noi toți, despre societăți vechi și noi, despre clișee, despre niște adevăruri negate atâta amar de vreme, despre integritate, demnitate, responsabilitate, putere și alte lucruri interesante și normale.
Ce mi-a plăcut mie mult a fost (și) capitolul despre limite. Aici mi se pare mie că am eu (dar și atâția alții dintre noi) probleme. Ok, vreau educație cu blândețe dar cum reușesc eu să îl educ pe fetiț fără să-mi exercit puterea. Răspunsul e foarte simplu: n-o face! Copiii nu au nevoie să fie educați de părinți, cel puțin, nu în sensul clasic al cuvântului. Ei se nasc empatici, buni, răbdători, iubitori, inteligenți și, cel mai important, dornici să coopereze cu noi 100%. Problema este că noi îi stricăm pe parcurs. Mai încearcă pe parcurs să ne tragă de mânecă dar noi ne facem că nu înțelegem și atunci, într-un final, se vor lăsa ”educați” după viziunea noastră, dar cu ce preț? Merită să le fie sacrificată stima de sine pentru a da bine în societate, când oricum, tot ce vor ei până la urmă să facă, este să ne imite pe noi?
Sfatul terapeutului danez este să încetăm în a impune limite copiilor, să îi lăsăm să se dezvolte în ritmul lor, așa cum au fost creați și așa cum doresc ei. Este singura șansă să rămână oameni buni și fericiți. În schimb, putem începe să ne stabilim limite pentru noi, asumându-ne în același timp, responsabilitatea acelor limite:
-Vreau să faci liniște acum pentru că citesc!
Copiii învață astfel atât să respecte integritatea personală a celor din jur, atât să își stabilească singuri propriile limite ce doresc să le fie respectate, dar mai ales, astfel învață să-și dezvolte singuri, fără a fi ”educați”, responsabilitatea personală.
Asta nu îți știrbește din responsabilitatea asupra protecției și bunăstării copiilor. Sunt unele limite care nu vor fi încălcate (nu îți dai cu bibeloul în cap ca să vezi ce se întâmplă, nu traversezi strada plină de mașini singur că așa ai chef acum, etc.), dar, în rest, ar trebui să ne abținem de la a le ordona (sau influența) copiilor cine ne dorim să fie. Cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru ei este să îi lăsăm să descopere singuri cine sunt, ce la place și ce nu, ce doresc și ce nu, chiar cu prețul unei mese pierdute, a unui somn nedormit, a unei priviri mustrătoare pe care o primim noi din jur.
Crescută fiind într-o societatea care punea accent pe putere ca metodă de educație principală, încă sunt confuză în unele situații pe care nu știu cum să le gestionez: ar trebui să mă impun sau fac bine relaxându-mă. Citind însă acest capitol, am realizat un lucru important: eu iubesc libertatea după care am tânjit multă vreme. De ce să nu-i ofer păpădiei mele această șansă pe care nimeni din generația mea nu a avut-o?
Între timp, Ania mă ajută să încerc să fiu omul care îmi doresc eu să ajungă ea. Asta e cea mai sigură și simplă cale ca acest lucru, chiar să se întâmple.
Stau și mă întreb acum: de ce ne e atât de greu să renunțăm la puterea asupra celorlalți? De ce nu aplicăm acest principiu și în relațiile cu toți cei din jur. De ce nu ne centrăm pe limitele noastre personale, în loc să le impunem celorlalți cum să-și trăiască viața?
Sursa foto: ceranjagi.wordpress.com
