Eram la liceu, în cafeneau mea preferată din acea perioadă. La bar, un tip pletos, drăguț, povestea plin de entuziasm cu o domnișoară ce-l privea cu ochii mari și curioși. La un moment dat, ambii se ridică să plece și tipa achită nota de plată totală.
-Pletosul ăsta știe cu siguranță cum să-și facă viața mai ușoară, comentez eu acid cu prietenele mele.
După vreo două zile îl reîntâlnesc în aceeași cafenea. Avea berea lui de data aceasta și ne-a întrebat zâmbind dacă poate sta cu noi pentru că nu cunoaște pe nimeni acolo. Am acceptat cu o sprânceană ridicată. Apoi l-am cunoscut. Zâmbea foarte mult, era din Calafat, la 18 ani ieșise din orfelinat și se angajase pe un șantier în construcții. După doi ani s-a dus în gară, a luat bilet pentru cel mai lung drum care se încadra în banii lui și a plecat în lume. Era prima oară când părăsea Calafatul și era decis să cunoască lumea așa cum nu reușise în 20 de ani. Cânta pe străzi cu chitara lui și oamenii îi ofereau bani. Seara aceea s-a transformat într-una de cântece, veselie și povești despre o viață hoinară, liberă și fericită.
Când a trebuit să plece s-a dus la bar și a achitat și consumația noastră.
-Fac eu cinste astăzi, devenilor le place muzica mea, a spus râzând și a plecat spre mai departe.
Aș vrea să pot spune că acea seară a fost ultima în care am judecat lucrurile după aparențe. Din păcate, a fost nevoie de multe alte experiențe asemănătoare, în care eu sau ceilalți eram judecați și încă mă mai lupt cu această tendință.
E firesc și natural să încerci să integrezi orice informație în concluziile pe care le-ai tras tu prin experiența ta de viață. Neconoscutul devine astfel familiar și mult mai ușor de gestionat. Doar că în această grabă s-ar putea să pierzi tocmai esențialul a ceva ce ai putea învăța nou despre tine sau despre ceilalți.
Din fericire, s-a inventat jurnalismul. Aici se presupune că cel care povestește o face obiectiv, impersonal, redând faptele nefiltrate prin propriile simțiri sau convingeri. Eu îți ofer informația sigur fiind că tu vei ști ce să faci cu ea mai departe, că vei putea să o integrezi astfel încât să te ajute pe tine. Jurnalistul nu are puterea supremă de a fi judecător, de a-și impune cititorului propriile trăiri și experiențe. Nu e un supraom care să nu fi greșit niciodată și care să nu mai aibă spațiu pentru a crește. Nu e un învățător a cărui menire este să dezvolte. De aceea, el este educat să transmită curat și real un adevăr verificat.
Uneori însă nu se întâmplă asta. E greu să ne dezbrăcăm de noi atunci când acel adevăr ne doare, ne macină și îl vrem schimbat. Cu riscul de a greși, vom perpetua un ideal pe care-l vrem universal. Nu ne gândim că poate nu e corect ceea ce facem, că poate fiecare își învață lecțiile în ritmul lui și prin experiența sa.
E o luptă grea pe care un profesionist va ști cum să o ducă. Unii însă nu găsesc această putere de a lupta. Cel mai trist lucru care se poate întâmpla e să renunțăm la libertate. Să devenim sclavii unor stăpâni care vor abuza de puterea noastră de a fi auziți. Când se întâmplă această eroare renunțăm la demnitate, la tărie, la respect și la adevăr. Atunci când încerci să convingi (în schimbul unor avantaje) despre o idee în care tu nu crezi cu adevărat, toate insecuritățile și ezitările tale vor ieși la suprafață, tulburând imaginea pe care încercai să o redai. E ca atunci când te simți prizonier și faci eforturi uriașe să te eliberezi fără a stârni suspiciuni prinzașilor tăi. Ceva tot te va da de gol. Credibilitatea odată lezată va fi foarte greu de reparat. Chiar dacă în viitor vei expune un adevăr pe care îl simți, va fi dificil ca acesta să nu fie blurat de acea percepție care ți-a întunecat credibilitatea pentru o idee tulburată de captivitate.
Când citesc o știre sau un articol de ziar am pretenția să mi se recunoască dreptul de a gândi cu mintea mea. Altfel, există jurnale, bloguri, spații de socializare și discuții cu prietenii. Când însă jurnalistul încearcă să mi se dezvăluie printre rânduri, când simt o încercare de manipulare, de control asupra gândirii mele, o voi lua personal și mă voi revolta.
Pentru mine, mai presus de orice, libertatea înseamnă putere, înseamnă asumarea probabilității de a greși, înseamnă să-ți trăiești singur și curajos viața ta și să le oferi celorlalți aceeași favoare.
Nu l-am mai revăzut niciodată pe pletosul din cafenea dar el a continuat să existe în amintirile mele prin lecția pe care am învățat-o în acea seară: să fii liber nu e întotdeauna ușor sau plăcut de ceilalți dar îți oferă ție puterea de merge vesel mai departe, cântând prin viață.
Articol apărut în http://www.anchetadehunedoara.ro/opinie/.
Mulțumesc domnului Marcel Bot pentru încredere!
Sursa foto: https://www.guitarhabits.com
