Percepţia mea este că, mai nou, credinţa în Dumnezeu a devenit ceva extremist.
Fie va fi ridicată la rangul de singură salvare a vieţii acesteia grele, fie va fi stigmatizată, blamată şi atribuită celor mai puţin iniţiaţi în ale gândirii.
Eu cred foarte mult în ştiinţă poate şi pentru că sunt o adeptă a logicii, a întrebărilor care îşi găsesc răspunsurile. Cred în studii, în cercetări, în curiozitatea satisfăcută. Cred în efortul şi munca celor dinaintea mea care mi-au dat răspunsuri demonstrate în loc să mă îndemne să nu cercetez. Dar totodată sunt o romantică ce preferă o lumină caldă în locul uneia reci şi calculate. Iubesc metaforele cu care îmi place să îmbrăţişez adevărul. Nu sunt religioasă şi cred că preoţii au distrus foarte mult credinţa dar cred până la cer în spiritualitate. Mi-e extrem de greu când aud o muzică ce-mi face sufletul să zboare, să cred că acolo sunt doar note muzicale şi arpegii. Mi-e extrem de greu când văd o păpădie galbenă şi veselă să cred că acolo e doar materie. Mi-e extrem de greu când o privesc pe Ania să cred că Dumnezeu nu a pus un strop de miracol în ea! Cred într-o putere mai presus de înţelegerea noastră care aşează lucrurile aşa cum ar trebui să fie.
Un alt dialog intern asemănător îl aveam cu puţin timp în urmă:
“Eu nu cred că sensul unei religii este de a demonstra (sau nu) existența unei entități superioare. Cred că acordăm o importanță prea mare dezbaterii: există sau nu Dumnezeu. Nimeni nu ar trebui constrâns (indiferent de modalitatea în care se face) să creadă în divinitate, să aleagă urmarea dogmelor religioase sau, din contră, să fie blamat pentru că a făcut-o.
Eu văd religia ca pe o poveste. Are farmec atâta vreme cât nu începi să raționalizezi existența zânelor.
Convingerea mea este că religia are puteri terapeutice, în special pentru cei cărora nu le-a mai rămas nimic, în afară de credință, pentru cei care simt că au pierdut tot, dar le-a rămas ceva: speranța. Cred că religia poate salva vieți și poate face ca oamenii să devină mai buni. Cred că, la un moment dat, religia a avut un rol fundamental în eliminarea amenințării haosului, prin implementarea unor paradigme de bine și de rău.
Visul meu în domeniul literar este să reușesc, vreodată, să citesc ”Tratatul de istorie a religiilor” al lui Eliade.
Sunt fascinată de cultura budistă, de teoriile orientale, de templele și călugării budiști. Ador muzica gregoriană (un stil muzical liturgic, caracteristic catolicilor și care utilizează exclusiv vocea umană). Îmi place să admir bisericile creștin ortodoxe (cu cât sunt mai micuțe, mai vechi, mai dărăpănate, mai întunecoase, mai solitare și mai pustii, cu atât le găsesc mai sacre).
Problema mea este cu interpretarea religiei în zilele noastre (în special cea creștin ortodoxă, căreia îi aparțin), care, de multe ori, este tradusă prin preoți fără har. Contest manipularea, limitarea liberului arbitru, îngrădirea și ajustarea ființei omenești. Cred că, din păcate, lipsa capacității de adaptabilitate a preoților din zilele noastre, duce la scăderea numărului de enoriași.”
Biblia a avut un rol imens în perpetuarea omenirii, îi acord acest credit. În vremuri când graniţa dintre bine şi rău era extrem de fragilă, atunci când moralitatea nu era clar definită, biblia a reuşit să ne ducă mai departe, să dea speranţă şi să ne înveţe cum să înaintăm. Cumva, însă, pe parcurs, a devenit un instrument de control al maselor folosit de unii preoţi neiniţiaţi care nu au putut manageria sufleteşte puterea care le era acordată şi au transformat credinţa într-o misiune proprie. Când încerci să-i iei unui cugetător libertatea şi liberul arbitru se va revolta împotriva ta şi va porni un război total, negându-ţi orice merit, fără să mai ia în calcul beneficiile.
De o parte sunt cei îşi caută răspunsurile răzbunându-se pe Dumnezeu. Prea loviţi ca să mai simtă, îi vor blama pe cei care se lasă ghidaţi orbeşte de lumină, nerealizând că îşi însuşesc rolul de judecător suprem, a cărui putere o contestă cu atâta convingere.
Pe de altă parte sunt cei care neagă vehement importanţa acţiunii, care şi-au abandonat sufletul şi viaţa în mâinile divinităţii. Poate a fost prea greu pentru puterile lor şi atunci când au găsit speranţa, chiar dacă intangibilă în această viaţă, s-au agăţat cu toată forţa de ea şi au renunţat la orice încredere în fiinţa umană, creată, din punctul meu de vedere, cu atâta măiestrie de Dumnezeu.
Dar mai suntem şi noi, cei din mijloc, care credem nu atât de mult în religie, cât în puterile ei terapeutice, cei care credem în forţa deciziilor asumate, cei care credem în libertate şi adevăr în aceeaşi măsură în care alegem să credem în miracole, cei care am găsit cumva echilibrul de a accepta un adevăr demonstrat ştiinţific în timp ce admirăm cu sufletul deschis minunea unui răsărit de soare!
P.S. Să mai spună cineva că nu sunt egocentrică dacă am ajuns să dau citate din mine! 🙂
Sursa foto: http://billingsgazette.com
