Florin are o perioadă agitată profesional, ceea ce înseamnă că pleacă dimineaţa devreme şi vine seara târziu, uneori după ce adoarme păpădia. I-am explicat Aniei ce se întâmplă, de ce tati trebuie să plece atât de mult de-acasă, i-am spus că tăticului ei îi este dor şi lui de ea, i-am arătat poza cu fetiţul pe care o poartă mereu cu el şi la care se mai uită din când în când ca să-şi astâmpăre dorul dar asta nu înseamnă şi că Ania este de acord cu această situaţie. Multe lacrimi au curs din ochişori de păpădie.
Ca să mai îndulcim puţin despărţirile, am început o serie de ritualuri noi, menite să echilibreze balanţa cu zâmbete de dimineaţă.
Mai întâi punem apă în cada mare (nu în vana Aniei) şi mami face o magie care umple apa cu spumă albă, parfumată, pufoasă şi din belşug. Alegem jucăriile potrivite apoi mânuţa fetiţului va înota pisicuţa în cele mai spectaculoase salturi prin marea spumoasă. Apar şi eu cu o Barbie despletită, mereu în căutarea pisicuţei a cărei atenţie mă străduiesc să o captez.
După giumbuşlucuri demne de o sirenă experimentată, încerc să conving păpădia că e timpul să iasă din apă. Înfrunt cu mult curaj refuzurile repetate şi ajungem într-un final la o soluţie de compromis şi mutăm ligheanul verde cu apă şi spumă în mijlocul bucătăriei. Aşez sub el un prosop mare, conştientă că oricum acest artificiu este complet inutil.
Ania are o abilitate moştenită de la pisici: reuşeşte să se strecoare în orice cutiuţă, oricât de mică ar fi ea. Nu are astfel nicio problemă în a se simţi complet relaxată în ligheanul verde pe care-l va împodobi cu jucării.
Când în sfârşit se satură de apă, mă anunţă cu un gest reprezentativ: Mami, flig! Şi trecem la etapa următoare, pictatul. Aranjez cearceaful colorat peste covor, măsuţa, scaunul, culorile, pensula, buretele îmbibat cu apă şi foaia de desen. Las inspiraţia să vină spre păpădie care după ce i-a pictat pe Auri şi pe Dorin cu maşina, trece la decoratul baloanelor. Apoi al mesei. Apoi al dulapului. Apoi al televizorului.
Se opreşte brusc când dă cu ochii de o Masha adormită şi decide că e mult prea înfrigurată. După ce camera devine din atelier de pictură, din nou, spaţiu de joacă, îi ofer patrupedei vesta roz a păpădiei. Sunt refuzată. Insist şi îmbrac lătrătoarea cu ea în timp ce Ania se chinuie să smulgă pătura ce acoperă fotoliul. Ridică rapid un cort din ea, în care se adăposteşte cu Masha cea înfrigurată. Sunt invitată şi eu la adăpost. Nu pot refuza oferta dar reuşesc să respir din nou aer liber când mă ofer benevol să aduc lanterna păpădiei pentru un mai bun iluminat interior. După ce Masha, resemnată, este împachetată în pătură mai ceva ca un bebeluş de mamă grijulie ce iese prima oară cu puiuţul în aer de iarnă, vine vremea să plecăm spre tărâmuri vecine de bunici doritori de aventură.
Cu această ultimă escală se încheie şi dimineaţa noastră. Intrăm în prânz cu un „păpăm bun-bun” şi cu un somn fără de legănat.
Îi va mai fi dor de tati şi-l va suna de câteva sute de ori pe zi, uneori îl va şi vedea în telefon acolo unde este el. Dar apoi va mai râde puţin cu mami, se va mai juca cu Auri şi Dorin sau va mai cere să-i „sunte” la telefon pe Adi, Milu, Mica ori „Sorin”. Nu însă şi dacă sunt la şcoală, caz în care va informa pe oricine o vizitează ce fac ei în exact acel moment.
Nu sunt uşoare despărţirile la doi anişori. Dar învăţăm încet-încet că uneori trebuie să-i lăsăm pe cei pe care îi iubim să plece de lângă noi. Chiar şi numai pentru a-i regăsi mai buni, mai frumoşi şi mai luminoşi!
Sursa foto: http://thebenkes.blogspot.ro
