Sunt fascinată cât de firesc încep relațiile de apropiere dintre copii: își zâmbesc, își arată unul altuia jucăriile, se iau de mână și încep să alerge împreună spre un scop comun, fericirea liberă a râsului. Fără a cunoaște jena, rușinea, timiditatea, teama de a nu fi rănit, distanțele impuse uneori de societate, fără vreo mască de autoapărare care să ascundă vreodată ceva.
Cum la Sinaia domnul tătic nu a venit doar în vacanță și a trebuit să participe și la conferință, eu și Ania am cutreierat cărări de munte în căutare de copii cu care să ne împrietenim. Am aflat astfel că vârsta, sexul copiilor și nici măcar dispoziția emoțională nu au nicio relevanță.
Când băiețelul de doi ani arunca fericit mingile în piscina multicoloră, Ania, din mijlocul lor, a început firesc să i le ofere pe rând. Au făcut împreună trasee pe figurile geometrice moi, au construit cu lego și s-au urcat curajos pe tobogan (oricine poate să alunece pe el). Când două mămici și doi copii au plecat cu toții la cumpărături, puii adorați au pornit un concurs de cine umple mai repede coșul de cumpărături al lui mami.
Când plictiseala amenința să coboare peste restaurantul hotelului, firesc și vesel, o păpădie și două surori gemene de patru ani, s-au luat de mânuțe și au început să se plimbe țanțoș a paradă printre turiști. Au plecat apoi toate trei să prepare ceaiuri pentru gurițe însetate de mămici. Apropierea aceasta s-a lăsat cu invitații de vizite la domiciliu, întrucât noile prietene ale fetițului sunt localizate în proximitatea noastră.
Când două surori sosite cu bona (filipineză, clișeic presupun) au venit la locul de joacă al hotelului și refuzau să-i zâmbească înapoi păpădiei, puica mea m-a întrebat serioasă, țipând dintr-un capăt în altul al încăperii:
-Maaamiii, oare fetițele sunt nervoase?
Asta însă nu le-a împiedicat să joace împreună un șotron improvizat pe un puzzle gigant cu Frozen, pe care, la solicitarea păpădiei, îl construisem în prealabil, fiecare în legea ei și după regulile proprii.
Când ne-am trezit în jacuzzi față în față cu un băiețel de trei anișori, a început spontan un concurs de stropit care se auto-intitula înotat, îmbogățit cu hohote de râs din ambele părți.
Ania e mereu dornică de socializare. Tare mândră sunt de ea! E bună și blândă și răbdătoare și tolerantă și veselă și comunicativă și deschisă! E amuzantă și tare inteligentă! Dacă se confruntă în relația ei cu copiii cu o situație ce implică agresivitate sau posesivitate sau vreo altă formă de socializare negativă, stabilește o limită și se retrage senină ca și cum ea nu are timp de pierdut cu așa ceva. Începe atunci fie să se joace singură, fie cu altcineva, fie să mă implice pe mine în jocul ei. Eu sunt extrem de fericită că, deocamdată, aceste lucruri nu o afectează în niciun fel.
Totuși, oricât de mare ar fi distracția, nu tânjește niciodată după mai mult. Dacă e timpul să ne retragem sau să trecem la alt capitol, e mereu dispusă să mergem mai departe. Nu se zbate, nu dă din picioare, nu cere cu insistență să rămână în preajma copiilor. Simțindu-mă mamă doar de păpădie, asta mă bucură pe deplin. Poate că ajută și că eu îi sunt un permanent partener de joacă, dincolo de limitele maturității (chiar dacă sunt conștientă că nu voi fi niciodată un substitut pentru cei de vârsta ei și nici nu îmi doresc acest lucru), poate că are înțelepciunea de a-și dori să afle ce alte lucruri minunate ne oferă lumea asta, poate că nu pune relațiile cu ceilalți mai presus de confortul ei, poate nu vrea să se definească prin relațiile cu ceilalți sau poate nu e încă la vârsta la care aceste lucruri să conteze. Deocamdată însă am descoperit cu succes cantitatea exactă de socializare care ne este benefică pentru a putea profita la maxim de viața aceasta minunată!
Sursa foto: 3dwarehouse.sketchup.com
