Pentru că tot m-am plâns că la Deva nu prea este iarnă adevărată, cum a nins puțină zăpadă, țuști cu păpădia afară la joacă, să profităm de ea. Deși începuse deja să se topească pe drum și să curgă picurând prin streșini, am luat cu noi și discul de derdeluș, și săniuța, pentru că, da, suntem niște optimiste incurabile. Dacă găsim cumva o porțiune suficientă de zăpadă și noi nu avem cu ce ne da pe ea? În plus, dacă ne vede iarna asta cât de mult ne dorim, poate o forțăm cu un șantaj sentimental să ne mai ofere puțină ninsoare.
După ce am târât săniuța și discul după noi până la stradă, pe asfaltul ud dar curat, și am constatat că aceeași situație se prezintă și dincolo de curte, ne-am retras în grădina cu iarbă a păpădiei. Norocul nostru că acolo e universul fetițului și al meu și zăpada ne aștepta neatinsă. Am dus păpădia într-un galop nebun cu sania preț de vreo 5 metri, ne-a luat vreo 2 minute să întoarcem împreună sania și să mai galopăm sălbatic încă 5 metri înapoi. La cea de-a doua întoarcere am renunțat și am folosit săniuța pe post de băncuță. Discul ne privea tandru cu o privire nefolositoare. Noroc că renunțasem să cărăm după noi patinele și schiurile.
Dar noi nu ne dăm bătute. Am început să construim un om de zăpadă în grădină. L-am rostogolit împreună, i-am pus nas de morcov, ochi de ce-am găsit pe sub zăpadă, gură de crenguță zâmbitoare, căciulă, o eșarfă și două bețe roșii primite de pe la Moș Nicolae. Ne-am pozat cu el și am trecut la a face îngerași în zăpadă. Fetițul s-a amuzat copios că putea să se trântească fără frică cu fundul de pământ. M-a corupt și pe mine, ocazie cu care m-am felicitat că tocmai slăbisem 20 de kile.
Am învățat puiul să facă bulgări și am început bătălia. Supărată că mănușile ei cu un deget liber nu funcționează atât de bine ca ale mele, m-am trezit convinsă să produc muniție pentru advesar.
Am râs cu tot sufletul meu, amintindu-mi de copilăria mea, când am corupt păpădia să guste zăpada și apoi să lingă țurțurii de gheață pe care-i găseam la îndemână.
Am inspirat adânc tot albul magic din jur, m-am simțit din nou parte dintr-o poveste minunată a cărei continuare perfectă de-abia acum mi se arăta.
Am rememorat ce altceva puteam face în acest context imaculat și mi-a venit în gând doar partea cu spălatul cu zăpadă. Habar nu am dacă se mai practică printre tinerii din ziua de azi, că pe mine, de multișor tare nu a mai încercat cineva să mă doboare la pământ și să mă frece cu zăpadă pe față. Deși pare barbar și traumatizant, pentru noi, adolescenții, era o busolă de a ne da seama cine ne place: ”Aaaaa, te-a spălat Icsulescu??? Claaaar, e îndrăgostit nebunește de tine!” Am râs când mi-am amintit de emoțiile pline cu teamă, adrenalină și entuziasm care ne încercau înainte de a ieși din clădirea școlii, într-o curte plină de băieți puși pe fapte mari.
Am decis totuși că mai putem aștepta puțin până vom învăța despre obiceiul spălatului cu zăpadă. Asta până m-am trezit în față cu două mânuțe de păpădie, încărcate cu zăpadă care mă spălau vertiginos pe față. Se pare că învățăceii își depășesc deseori mentorii. Am râs iar fericită: Uite, mă, că încă mă place cineva și nu oricine ci cea mai iubită ființă din Univers!
De-abia când Anușca mea m-a informat veselă:
-Mami, acum mergem în casă să schimbăm șosetele ude ale mele și apoi mai ieșim la zăpadă!
mi-am dat și eu seama că uitasem cu totul de toate grijile din lume.
Ei, ce zici, iarnă dragă? Te-am înduplecat? Ne bucuri mai des anul acesta? S
