Un prieten de-al meu a trecut recent printr-un proces de introspecţie care i-a adus liniştea. Deşi locuim în oraşe diferite, ne vedem foarte rar şi ne auzim din an în paşti, am simţit că se petrece ceva cu el. L-am întrebat dacă e ok, dar nu era încă pregătit să-mi răspundă. Se schimbase discursul lui, tonul cu care îşi aborda viaţa. A ştiut, în sfârşit, ce întrebări să pună şi a găsit răspunsurile pentru el.
Spectaculos nu este faptul că mi-am dat seama de la distanţă şi fără prea multe informaţii ce se întâmplă ci faptul că şi eu am trecut recent prin aşa ceva. Eu îi spun maturizare. Adevărata maturizare când începi să vezi viaţa cu ochi de adult. Aşa că nu pot să nu mă întreb: o fi 36 de ani vârsta la care în sfârşit devenim adulţi?
Societatea zice că de la 18 ani te poţi considera matur. Alţii susţin că încă de mai devreme. Îmi vine să râd când îmi amintesc cum eram eu la 18 ani. În niciun caz matură.
Unii cred că dacă au trupuri de adult, o slujbă, responsabilităţi, copii, probleme şi facturi de plătit se pot considera maturi. Eu însă cred că dacă ai o viaţă de adult nu înseamnă şi că te-ai maturizat intelectual.
Mi se pare că suntem aruncaţi la 18 ani cu forţa în râul adulţilor şi începem să înotăm frenetic, cum credem noi că ar trebui să facem. Ne zbatem să rămânem la suprafaţă, prea prinşi de teama de a nu ne scufunda, ca să ne dăm timp să admirăm priveliştea din jur, să înţelegem şi să vedem cu ochii noştri ce e acolo. Uneori însă câte unul dintre noi, se opreşte brusc şi începe să-şi pună întrebări şi să-şi găsească răspunsuri. Nu contează cât de departe a ajuns, poate fi abia la început sau poate trece tot râul fără să se oprească deloc.
Eu nu am conştientizat că m-am oprit decât atunci când am început să-i observ pe cei din jur. Dintr-o dată i-am remarcat pe unii dintre ei exact aşa cum sunt: nişte copii cu bărbi şi riduri care-şi retrăiesc copilăria din nou şi din nou, incapabili să iasă din acest cerc vicios.
Asta cred eu că înseamnă maturizare. Atunci când te desprinzi de copilul care ai fost şi-i devii mamă sau tată, îl mângâi, îl alini, îl ierţi, îl înveţi. Când începi să-ţi priveşti copilăria cu ochi de adult, când realizezi că nu toate lucrurile sunt de fapt aşa cum le-ai simţit tu atunci, că e ok şi normal să fie aşa, când începi să te vindeci de rănile din copilărie şi-i ierţi pe cei din jur, atunci putem vorbi de maturitate. Până în acel moment însă rămâi doar un copil care înoată în lumea adulţilor.
Pentru mine, maturizarea mi-a adus-o Ania. Treptat, zi de zi, până mi-am dat seama că m-am oprit să admir peisajul. Cresc odată cu ea, eu în lumea mea, ea în lumea ei. Păpădia mea m-a învățat să-mi amintesc de copilăria mea.
Încă văd în jur oameni mari mai trecuţi probabil prin viaţă ca şi mine dar care încă ascultă de copilul de demult. Adulţi care cred că o minciunică îi va scăpa de pedeapsă. Uită să-şi amintească ce spuneau despre adulţi când erau mici: oamenii mari nu au nevoie să mintă pentru că ei sunt singurii stăpâni ai vieţii lor. Oamenii maturi sunt atât de puternici încât să-şi asume responsabilităţile greşelilor lor.
Chiar dacă nu ne mai tăvălim pe jos urlând că vrem jucăria fetiţei cu codiţe, că doar suntem adulţi acum şi aşa ceva nu se cade, tot râvnim la „mai bunul şi frumosul” vecinului, incapabili să vedem cât de minunată este „averea noastră” și că, poate, jucăria aceea are și ea defectele și durerile ei.
Bărbaţi cu bărbi care vor porni războaie de la o vorbă-n vânt, fără să aibă capacitatea aia pe care o au adulţii de a empatiza, de a înţelege că în faţa lor, probabil, se află un alt copil supărat.
Femei machiate şi cu unghii lungi care-şi lasă fetiţa speriată din ele să ia încă decizii de oameni mari, să caute încă, o protecţie pe care poate nu au găsit-o în copilărie, în loc să-şi dea seama cât de puternice şi de frumoase sunt.
Copii mari care sunt prea prinși de vâltoarea râului ca să mai caute frumosul, adevărul, bunătatea, acceptarea, înțelepciunea, iubirea. Prea speriați să caute în ei răspunsuri la întrebări nepuse. Prea ocupați cu eforturi inutile pentru a învăța să se găsească pe ei, simpli, puri, curați.
Să fii matur nu înseamnă să amuțești copilul din tine, să-l faci să dispară, să-l înăbuși. Din contră, un adult îi va asculta cu atenție glasul, îi va alunga fricile și îl va accepta deplin. Să fii matur înseamnă să reînveți să te joci cu acel copil care erai tu.
Eu încă mai las copilul acela să ia decizii în locul meu. Diferența acum este că apoi îmi recunosc greșeala și-mi cer iertare, mie sau altora, dacă i-am rănit. Mă uit în oglindă și caut adultul care vreau eu să fiu, ăla care visam să fiu când eram micuță. Și dacă nu reușesc să-l găsesc pe deplin, e ok! Nu contează doar cine îți dorești să fii ci și cine ești tu cu adevărat! Dacă descoperi asta, te poți opri să te liniștești.
Sursa foto: https://igrejadasnacoes.com
