A venit la noi în vizită un tip din trecutul lui Florin pe care eu l-am cunoscut cu această ocazie. Deși aveam concepții diferite despre viață, am descoperit de ceva vreme la mine că nu mai simt nevoia să-i combat pe cei din jur, să-mi expun argumentele și să conving oamenii că eu dețin calea adevărului. Oricât de tare mă entuziasma în trecut o discuție în contradictoriu (între două persoane civilizate și care se bazează pe logică), acum, câtă vreme nu încerci tu să-mi dai sfaturi și să-mi spui cum să-mi trăiesc viața, accept cu încântare și entuziasm, diferitul. Acum sunt mult mai centrată pe ascultat și învățat.
Tipul-musafir este unul care și-a construit pe puterile lui un statut social și profesional foarte ok, un tip mucalit, haios, amuzant, spumos, exuberant și vorbăreț, pe care l-am ascultat fascinată.
Mă jucam pe covor cu Ania (care era cam nemulțumită de această vizită ce-i încurca ei planurile de joacă) când îl aud pe musafirul nostru că declară aluziv puțin spre neimplicarea mea în discuțiile lor, și, aparent, fără vreo legătură cu subiectul:
-Daaa, îmi place cum scrie nevastă-ta, chiar i-am mai dat și like-uri din când în când, dar sincer să fiu, este o scriitură mediocră. Adică, să fim serioși, nu este Pleșu.
Nu știu exact ce mi-a stârnit zâmbetul tăcut: sinceritatea, aparenta tendință de ofensă, apariția neașteptată a subiectului sau poziționarea într-o comparație la care nu m-aș fi gândit niciodată.
Știu însă ce mi-a trădat amuzamentul, printr-un râs nestăpânit: privirea oripilată, contrariată și revoltată a lui Florin. A fost un șoc pentru el să fiu dată jos de pe piedestalul pe care mă suise el și pângărită așa, a luat-o personal, ca un sacrilegiu adus unei valori incontestabile, în viziunea lui. Deh, ce să fac, am și eu fanii mei, fanatici uneori.
Eu am rămas tăcută în continuare, parte pentru că eram în acord total cu această afirmație, parte pentru că, după cum spuneam, nu mai simt nevoia să mă las prinsă în discuții.
Cu această ocazie însă, vreau să clarific o confuzie ce ar putea pluti și printre alți cititori trecători ai ”scriiturii” mele.
În primul rând, suntem obișnuiți să privim mediocritatea ca pe ceva nasol, ca și cum toți suntem destinați să fim genii, să ne înălțăm deasupra turmei pentru că altfel, am trăi degeaba în această viață. Mie, mediocritatea mi se pare reconfortantă, o simt ca pe liniște și singurul loc în care eu, pot să împart zâmbete nestingherită. I-am mulțumit în gând, criticului meu literar pentru această poziționare, pentru că, scopul meu nu este nici pe departe atât de înalt, țelul meu fiind să scriu corect, să-mi exteriorizez emoțiile și să-mi exersez limbajul și funcția comunicării.
În al doilea rând, în percepția mea, ca scriitură, eu sunt prietenul cu care ieși la cafea. Deși e cam vorbăreț și de câte ori îl vezi, te înnebunește povestind neîncetat despre fii-sa și ce grozăvii mai știe să facă, despre politică, despre vreme, despre starea națiunii și alte lucruri banale, ți-e totuși simpatic și, din când în când, atunci când te plictișești, ai chef să mai ieși cu el la o cafea.
Nu sunt nicidecum un academician, nu țin prelegeri și seminarii despre esența existenței umane, nu spun povești care te țin captivat sorbindu-mi fiecare cuvințel, nu îți dezvălui noi adevăruri și nu te informez cu privire la aspecte ascunse privirilor tale. Nu sunt scriitor.
Și toate acestea, din câteva motive simple:
1.Nu m-a hărăzit Dumnezeu cu talent literar, motiv pentru care voi privi întotdeauna în sus spre cei care mă emoționează profund: Eliade, Dostoievski, Bruckner, Eugenides, etc.
2.Sunt împiedicată de impulsul meu de freak controller să trăiesc intens ca să am povești impresionante de spus. Oricât ai încerca, nu vei scoate autenticitate din tine atunci când încerci să o mimezi. Nu poți descrie veritabil cum se simte focul arzând pe pielea ta atunci când ești mereu cu extinctorul lângă tine.
3.Nu citesc suficient încât să mă simt atât de bogată ca să dăruiesc și eu, nu m-am încărcat (încă, poate niciodată) cu lumi senzuale și diverse care să-mi fi ascuțit simțurile și să mi le poată elibera prin scris.
4.O carte sau o scriitură mai serioasă te consumă, te mistuie, te subjugă, te acaparează cu totul, dă cu tine de pământ și nu te lasă să respiri altceva. Eu scriu pe apucate, când mi se face poftă de-o cafea.
5.Nu-mi doresc să fiu scriitoare. Dacă mă întreabă acum cineva ce-mi doresc să fiu când oi fi mare, spun tare și răspicat: mamă! Poate că sunt banală, mediocră, lipsită de ambiții personale, dar asta este împlinirea sufletului meu și mă consider o mega norocoasă că am găsit-o.
Să pierzi contactul cu realitatea, oricât de înălțător ar putea fi în unele clipe, te poate supune la un moment dat unei căderi ce te poate sugruma emoțional. Sunt prea atentă la zâmbetele mele ca să-mi permit acest lux.
Eu nu sunt un luceafăr și nu voi fi niciodată unul. Eu trăiesc la șes, acolo unde iarba-i deasă și lumea cântă, joacă hore și râde în hohote. Iubesc să privesc cerul și să admir cu patos înălțimile dar nu încerc să urc un munte care m-ar epuiza și m-ar îndepărta de lumea mea mediocră, unde mă simt confortabil și unde pot să ating fericirea. Decât să fiu nemuritor și rece, aleg să trăiesc în cercul meu strâmt unde, de cele mai multe ori, norocul mă petrece.
Acum, mă scuzați, vă rog, dar am ceva treabă cu fanul meu ce a încasat niște lovituri sub centură și are niște răni de pansat și pe care tare mult îl mai iubesc deoarece, cu toată mediocritatea lui, reușește mereu să-mi facă sufletul să zâmbească.
Sursa foto: kennethmarkhoover.me
