Noi toți trei suntem zodii de foc: doi berbecuți și subsemnata, săgetătoare. Se presupune atunci că suntem foarte pasionali (și suntem), că ne aprindem rapid, ca o vâlvătaie și că mistuim totul în jur. În aceste condiții, v-ați putea imagina că la noi în casă avem parte de scandaluri monstruoase. Adevărul este însă că rareori nivelul decibelilor devine ridicat. Și asta nu pentru că nu ar exista conflicte între noi.
Înainte să fim trei, eu și Florin aveam certuri destul de zgomotoase, mânate de orgolii, de lupte pentru putere, de opinii puternice care trebuiau impuse și asupra celuilalt. Păpădia însă ne-a îmblânzit extraordinar de mult. Nimic de atunci nu mai contează acum. Cumva, cred că ne-am găsit amândoi locul, echilibrul și motivul fericirii noastre comune: iubirea pentru pui. Încă mai avem parte uneori de certuri, (cele mai aprinse discuții care au loc la noi în casă, fiind între noi doi) în amintirea vremurilor care au trecut, însă atunci când ai doi ochișori minunați care te privesc, miza nu mai pare deloc atât de mare și lucrurile se așează rapid și firesc, fără prea mult zgomot și fără a atinge intensitatea din trecut. E drept însă că și comunicarea dintre noi a crescut odată cu fetițul.
Cum rezolvăm noi însă conflictele care inevitabil apar? Păi totul a pornit de la cum am decis că va fi învățată Ania să facă față acestor conflicte și, pentru că lucrurile funcționau bine, am extins cumva aceste principii și asupra noastră:
-în primul rând, la noi în casă nu există diferențe între adulți și copii. Fiecare are aceleași drepturi iar emoțiile și sentimentele noastre sunt validate și acceptate în egală măsură. Furia este bună, este o emoție pe care toți o simțim. Când Ania este furioasă, la fel ca și noi, va fi lăsată să se manifeste, va fi înțeleasă și i se va acorda sprijin și suport emoțional ca să treacă peste aceste stări neplăcute dar necesare. Nu va fi niciodată pedepsită, trimisă în camera ei, numită obraznică. Va primi în schimb îmbrățișări, empatie, acceptare, înțelegere și multă iubire.
-Ania nu a fost niciodată jignită. Niciodată! Și nici nu va fi, cu niciun fel de apelativ sarcastic sau nu: proastă, obraznică, nesimțită, neascultătoare, fetițo, etc. Mi se strânge pielea pe mine numai la gândul acestor insulte.
-despre bătăi am vorbit cred suficient. Mai degrabă mi-aș tăia o mână decât să o lovesc vreodată sau să accept să fie lovită. Dar simt nevoia să adaug că nu poate fi niciodată vorba nici despre smucituri, tras de păr sau de urechi (Goood!!!), îmbrânceli, împins, apucat de mână sau de haine sau orice altă reacție fizică nervoasă care denotă o lipsă totală de respect la adresa celei mai iubite ființe din univers.
-nu folosim niciodată amenințări. Pe lângă că, la un moment dat, vor ajunge să fie inutile, că ne place în general să ne respectăm promisiunile, suntem atât de inteligenți încât să găsim alte căi de comunicare, unele care nu presupun ca fetițul nostru să facă ceva de frică.
-la capitolul înjurături, recunosc că stăm mai prost. Deși le găsim total inutile și uneori amuzante, totuși, le mai folosim, dar niciodată la adresa unul altuia. Victimele sunt câte în colț de masă prea tare pentru piciorul nostru, un telefon care cade singur și obraznic pe asfalt, o pisică ce-și ascute ghearele în cărnița noastră. Pentru că apar destul de rar și pentru că sunt destul de intense, aceste înjurături manifestă asupra Aniei o putere extrem de mare de reproducere.
-niciodată, oricât de supărați am fi, nu vom accepta să rănim emoțional fetițul pentru a ne descărca noi, cu sau fără jigniri. Nu îi spunem că este mică, nejutorată, că nu știe, că e rea (detest acest termen), că noi suntem mai deștepți, nu folosim manipulări, ironii tendențiose sau orice altă formă care ar putea-o afecta emoțional, indiferent în ce cuvinte pompoase ar putea fi îmbrăcate. Este aceeași ființă importantă și minunată și atunci când suntem supărați sau nervoși.
-greșelile sunt permise în această familie a noastră. Toată lumea greșește. Nu avem pretenții de perfecțiune. Puiul poate a avut o zi grea, tati nu s-a putut descărca de probleme până acum, eu sunt obosită și copleșită și cu puțină răbdare rămasă. Greșim, ne cerem iertare, și mai încercăm o dată, în alt mod.
-țipetele de la noi din casă au dispărut aproape complet, ele mai fiind prezente doar în cazul păpădiei, care încă este în căutare de variante sănătoase de a-și manifesta furia. Și atunci, cu calmitate și răbdare este rugată să-și regleze volumul pentru că ne aflăm în imposibilitatea de a înțelege ce își dorește și deci, în imposibilitatea de a o ajuta. Dacă însă țipatul este un must în acel moment, vom adopta unul terapeutic:
-Simți nevoia să țipi, pui? Hai să țipăm împreună atunci. Aaaaaaaaaaaaaaa!!! Mai tareee!! Te simți mai bine acum, puțin?
Odată ce râsul acestui joculeț încetează, discutăm despre probleme ce au declanșat acea reacție.
-indiferent dacă i-am cerut să nu facă un lucru de un milion de ori, deja, vom găsi răbdarea să-i spunem și de un milion și unu, doi, trei sau cât este nevoie. În plus, uneori, cu toții avem nevoie să simțim pe pielea noastră anumite lucruri.
-Ania nu este și nu va fi niciodată pedepsită: nu știe ce înseamnă să ”treacă în camera ei”, să stea la colț, să îi fie refuzate desenele animate, dulciurile, jucăriile, capriciile, etc. Știe de consecințe: ți-ai turnat apă în cap, mergem în casă să-ți schimbi hainele ude, dar niciodată pedepse.
-dacă siguranța ei este pusă în pericol, i se cere scurt și hotărât să respecte limita, cu explicațiile de rigoare. Dacă împinge limita, ferm dar cu blândețe, este îndepărtată de pericol, ținută în brațe și mângâiată în timpul protestelor ei.
Păi și atunci, ce facem atunci când apar conflicte? Ne purtăm firesc unul cu altul, la fel cum o facem cu cei pe care îi respectăm și iubim enorm, atenționându-i în același timp că ne este încălcată integritatea personală. Ridicăm tonul, devenim serioși, ne plângem de situația care ne deranjează, oferim metode de rezolvare a ei, negociem, negociem, negociem, empatizăm, ne cerem scuze când greșim și iubim nemăsurat.
Exemple:
-Ania, te rog să nu mă lovești. Nu-mi place și nu vreau să accept așa ceva.
-Chiar sunt supărată că mi-ai stricat fardul. Îmi plăcea tare mult și acum nu mai pot să-l folosesc. Te iubesc de nu mai pot dar acum sunt tristă. O să-mi treacă dar am nevoie de puțin timp.
-Știu că-ți dorești foarte mult să ieși în curte dar ai febră și ca să te simți mai bine, trebuie să rămâi la o temperatură constantă. E foarte enervant să nu poți face ce-ți dorești. Vrei să plângi puțin în brațele mele?
-No hai, pui, că sunt foarte obosită. Nu mai vreau să-ți răspund la întrebări. Joacă-te singură până îți vine somnicul că eu vreau să dorm.
Știu că sunt unele persoane care cred că metodele educației cu blândețe ne transformă copiii în niște mici tirani răzgâiați, nemulțumiți, care ne conduc singuri și în haos lumea. Realitatea nu ar putea fi însă mai diferită. Uneori, și eu mă mir de cât de tolerantă, înțelegătoare, matură, calmă și răbdătoare poate să fie păpădia noastră, de cât de puține conflicte avem parte în comparație cu familii din jurul nostru în care copiii sunt priviți puțin diferit. Ceea ce mă face să cred în continuare cu tărie că tratându-ți copilul ca pe un adult în creștere, cu respect, considerație, iubire, blândețe, vei avea alături de tine exact asta: un adult în creștere, bun, iubitor, empatic, blând, care-și cunoaște limitele personale pentru că i s-a permis să le afle și care știe cum să le respecte pe ale celor din jur, așa cum i-au fost și lui respectate. De unde altundeva ar putea învăța cum să se comporte, decât de la tine, simțind direct pe pielea lui.
Plusul acestei abordări pozitive, dacă ar mai avea nevoie de așa ceva, este că niciodată în viața mea nu am fost mai zen. Atunci când știi că aceasta este singura variantă acceptată de sufletul tău, parcă te eliberezi instant de orice încărcătură negativă ai avea de pătimit. Pace și armonie, oameni buni!
Sursa foto: www1.cbn.com
