Nu am fost niciodată o tipă ”cuminte”. Exceptând perioada copilăriei când eram enervant de ascultătoare. Genul acela de people-pleaser. Adoram laudele venite din partea adulților și făceam totul ca să le obțin. Motivația mea era pur extrinsecă. O veneram însă pe soră-mea care era un mic drăcușor pus mereu pe pozne.
În adolescență, situația s-a inversat. Eu am devenit rebela, non-conformista, inițiatoarea de probleme, oaia neagră și soră-mea copilul model, așezat și conștiincios, cu rezultate remarcabile.
În liceu a început să-mi fie greu să recunosc autoritatea. Simțeam nevoia să mă revolt. Chiar dacă și acum mai simt că în majoritatea cazurilor aveam dreptate, cred ca modalitatea prin care o făceam era cam agresivă. Adolescenta tipică.
Aveam o gașcă de prietene cu care păstrez legătura și în zilele noastre (cu 3 dintre ele extrem de des), dar în rest cred că eram cam nesuferită. Cauza era un fel de îngâmfare izvorâtă probabil din nevoia mea de a mă individualiza, de a mă separa de cei în care nu mă regăseam.
Facultatea a venit ca o veste de mult așteptată. Timișoara, complex, libertate, distracție, oameni faini, chefuri. Nu am dormit prea mult în acei ani. Am învățat (dar nu exagerat), la disciplinele care-mi plăceau și suficient cât să nu am restanțe. Am creat legături cu oameni din toată țara (unii îmi sunt și acum prieteni apropiați). M-am maturizat, am experimentat, mi-am testat limitele și-am inspirat totul atât de adânc în ființa mea încât și acum când aud cuvântul Timișoara, un zâmbet îmi apare instant pe față. Într-un fel mă bucur că nu am rămas să locuiesc acolo după terminarea facultății, cum intenționam în primii ani (am venit acasă la soț și familie) pentru că așa, Timișoara a putut rămâne Mecca mea, fără să se transforme în ceva banal, uzual, obișnuit.
Timp de relații n-am prea avut, 7 luni fiind recordul meu înainte de a-l cunoaște pe Florin. Am învățat însă multe lucruri interesante despre oameni care, zic eu, m-au ajutat în viață.
Florin a avut un traseu oarecum similar cu al meu. Cuminte-cumințel în copilărie, rebel în adolescență, pus pe distracții când l-am cunoscut eu. Ambii suntem mezini, ambii avem surori mai mari și părinți care ne-au cocoloșit.
Mi-am cunoscut viitorul soț când terminasem anul doi de facultate și eram în vacanța de vară acasă, la Deva. Am rămas împreună ever since. Nu fără peripeții, scântei și artificii (suntem amândoi impulsivi și încăpățânați) dar nu ne-am mai dat drumul niciodată unul celuilalt.
După facultate ne-am mutat împreună și anul următor ne-am căsătorit. Eu party girl, el party boy, ce să facem noi doi împreună? Let’s party together! Vreo zece ani! Pe vremea aceea mai mult în week-enduri.
În 2011, când eu am făcut tranziția de la exercitarea profesiei la stat spre domeniul privat și mi-am deschis cabinetul, am achiziționat cu această ocazie și un mic pub, pe care l-am intitulat Underground. Situat la subsol, tavan boltit, pereți din cărămidă, ne oferea intimitate și era teribil de drăguț. 3 ani a fost un loc al nostru de întâlnire cu prietenii, uitat la meciuri, jucat cărți, table, șah, mima, adevăr sau provocare și cântat la karaoke. Și-au aniversat ziua aici cei din familie, toți nepoții și o grămadă de prieteni. Veneau și oameni noi pe care eram încântați să îi cunoaștem. Fiind un loc mic te îmbia la socializare. Izolat fonic datorită subsolului, putei petrece liniștit până în zori. Purtam conversații pe tot felul de teme cu tot felul de oameni. Am avut chiar și câteva petreceri tematice, invitați care să concerteze sau să facă stand-up.
Ziua ne vedeam de cabinetele noastre (eu psiho și Flori avocatură) și seara ne găsea mereu în Underground (exceptând verile când ne refugiam la țară, tânjind după liniște dar cumva reușeam să aducem acolo tot tumultul cu prieteni cu tot).
Pub-ul îl avem și azi, dar sub o altă formă, de spațiu privat. Îl descuiem din când în când pentru vreun chef rătăcit sau o cafea cu niște prieteni. Eu cred că am mai fost de două sau de trei ori acolo, în ultimii doi ani.
Spuneam la început că nu sunt tocmai ceea ce unii numesc o tipă ”cuminte”. Asta nu înseamnă că sparg bănci sau molestez veverițele din parc. Înseamnă că încă vreau să copilăresc și chiar dacă am trecut de 30 și de ani vreau să fac mai mult ce-mi place decât ce ar trebui să fac la vârsta mea. Și ce-mi place mie să fac? În primul rând îmi plac oamenii, îmi place să socializez. Ador să mă joc de la jocuri de societate (cărți, mimă, adevăr sau provocare) la jocul cu oamenii mari, adulți și serioși ca mine. Să imaginăm situații, să le găsim rezolvare, să experimentăm, să ne cunoaștem. Vreau să le spun lor cine sunt eu și să-mi spună ei cine sunt, să mă exprim cu totul și să-i invit să se dezvăluie. Din fericire, Florin are aceeași abordare a vieții ca și mine și putem astfel să ne jucăm împreună.
Bineînțeles că fac și o grămadă de greșeli. Bineînțeles că am și eu o parte întunecată pe care uneori, poate o exploatez mai mult decât mi-aș dori. Bineînțeles că am frustrări, neîncredere, neîmpliniri, cutume din copilărie sau poate dezvoltate pe parcurs.
Dar am principii puternice încă din adolescență, pe care nu mi le-am încălcat niciodată. Mă ghidez după ele, sunt parte din mine. Sunt niște principii tare de treabă, nu sunt castratoare de libertate, sunt extrem de sincere până la paroxism, oferă ultra mult respect și considerație pentru orice ființă dar cer la fel de mult înapoi. Nu cred în false pudori și în acțiuni ghidate de societate, au o minte a lor pe care o corelează cu simțămintele și credințele mele.
În 2014 s-a întâmplat ceva bizar. Mă vedeam cu prietenele mele sau vorbeam cu ele la telefon aproape zilnic. Îmi plăcea viața mea. Eram cu Florin aproape non-stop și ne era bine. Nu simțeam nevoia nici de mai mult, nici de mai puțin. Știam că am 33 de ani dar nu mi se părea nicio secundă că viața-mi fuge de sub picioare și azi-mâine mă trezesc bătrână. Nu era ca și cum băleam, de câte ori vedeam câte un prunc heruvim în brațele lu’ mă-sa, după unul care să fie al nostru. Cu toate acestea, în vara aceea am încercat. De-adevăratelea. Și am rămas însărcinată. Poate o fi fost cum zice lumea, că Ania ne-a ales și-a zis: Acum. Sau poate subconștientul meu a luat decizia în locul meu, fără să mă anunțe și pe mine sau să-mi dea măcar un indiciu. Cert este că din acel iulie însorit, totul s-a schimbat. Nu pentru că așa trebuia să se întâmple ci pentru că așa am simțit eu.
Din 14 iulie 2014 am lăsat-o pe Mădă party girl în urmă și i-am zis bun venit mămicii Mădă. Nu am mai simțit nevoia de socializare, de oameni, de petreceri. Tot ce-mi doream era fetița aceea micuță ce se dezvolta în mine. S-o mângâi, să-i vorbesc, s-o ascult și s-o simt.
Flori s-a retras și el în cuibușorul nostru. Mai lent, nici acum de tot (el încă mai socializează destul de mult și acum, ziua) dar e parte prezentă din noi trei. Forfota de odinioară s-a stins ușor, mocnit.
Am avut întotdeauna nevoie de momentele mele cu mine. Cu gândurile mele, cu preocupările mele, cu pasiunile mele, cu activitățile care-mi fac plăcere și sunt numai ale mele. Le am și acum. Doar că se desfășoară în proximitatea Aniei.
Am nevoie de ea câtă vreme are nevoie de mine. Dac-o văd prinsă în interacțiuni interesante cu tăticul, bunicii, mătușile, unchii sau verișorii ei, mă retrag în lumea care e numai a mea. Dar în momentul când mă strigă, tot ce-mi doresc e să fiu cu ea.
Va veni probabil momentul când va avea nevoie de tot mai mult spațiu, de independență, să se cunoască în afara relației cu mine și-atunci mă voi bucura de zilele acelea la fel ca și acum. Până atunci, vom învăţa lucruri noi despre lume, ne vom juca, vom vedea locuri noi, vom alerga, vom cunoaşte oamenii, vom dansa, vom cânta şi vom râde cu gura până la urechi, mereu împreună.
M-am gândit uneori dacă nu e prea mult. Dacă nu e o obsesie. Dacă nu completez niște goluri. Dacă nu-mi pierd identitatea. Până la urmă, are doi ani și sunt atâtea mămici cu copiluți fericiți care au secțiuni mult mai mari de viață personală decât mine. Oare nu am înlocuit ce primeam de la prieteni cu ce primesc de la Ania? E o dependență? Mi-au plăcut întotdeauna copiii dar nu în așa hal. Dacă trebuie să merg la vreun eveniment social (nuntă, botez) mi-e gândul tot la ea și de-abia aștept s-o revăd. Dacă am așa un instinct matern de dezvoltat, de ce nu s-a manifestat până acum? Am trăit superficial atâta vreme și Ania mi-a arătat esența vieții? Mi-a fost teamă că o voi face responsabilă de răpire a libertății, că voi simți că mă subjugă și că din cauza ei nu pot pleca noaptea la patru în Insulele Canare. De ce nu-mi doresc să plec? Cum se poate să mă fi schimbat așa, peste noapte, din femeie independentă în mămică full-time? Îmi va reveni dorința de a pleca, de a petrece, de oameni și situații sociale? Probabil, dar cu siguranță că în măsura în care Ania își va dori să mă vadă plecată.
De ce? Poate pentru că fetița mea e așa un miracol. E ceva ce n-am mai întâlnit în viața mea. E mult mai fascinantă decât orice interacțiune socială. Pentru mine, să văd cum ia ființă un suflet care se dezvoltă în fiecare zi, e ca și cum aș fi primit bilete la un teatru cu ușile închise, realizat de Dumnezeu, în care spectatorii sunt parte integrantă din piesă. Câtă vreme ea râde fericit aproape tot timpul și eu nu simt nevoia de nimic altceva, de ce atâtea întrebări?
Îmi iubesc prietenii în continuare, cu aceeași intensitate. Îmi pasă ce se petrece cu ei. Poate că aceștia cred că i-am părăsit, poate se simt abandonați. Poate la un moment dat ne vom re-sincroniza viețile. Poate că empatizează cu mine sau poate nu. Poate că au mai multă nevoie de mine decât le ofer. Sau poate pur și simplu înțeleg că eu sunt exact în locul în care mi-e menit să fiu. Și sunt fericiți pentru asta!
E ca și cum mi-aș fi trăit toate zilele mele de femeie ne-mamă și mi-au rămas doar cele pe care să le împart cu puiul meu! Strâns lipite, suflet în suflet!
Sursa foto: http://www.mrwallpaper.com, https://quizsocial.com, https://unsplash.com, http://shine365.marshfieldclinic.org, http://tipsofdivorce.com, https://www.headbox.com, https://www.google.ca, http://www.wallcoo.net
