Ne plângem deseori că răutatea a devenit mai prezentă ca oricând în lumea noastră, că nu mai ştim să ne ajutăm între noi, că nu ne pasă de cel aflat la necaz, ba din contră, vom încerca să-l călcăm şi noi în picioare atunci când se află la pământ, că fiecare luptă doar pentru el.

Îi vom marginaliza pe cei pe care-i considerăm răi, perpetuând acelaşi comportament pe care-l condamnăm. Nu stăm prea mult să analizăm lucrurile, judecăm în grabă faptele şi aplicăm imediat sentinţa.

Dar de unde apare totuşi răutatea? Eu cred că este un mecanism de autoapărare. Atunci când avem multă durere de dus în spate, când ne simţim ofensaţi, jigniţi, neînţeleşi, vom riposta lovind înapoi.

Din copilărie am fost crescuţi şi învăţaţi să ne comparăm mereu cu alţii. Atunci când lucrurile devin grele pentru noi, ne vom uita în jur la ceilalţi şi vom simţi nevoia să echilibrăm balanţa. Cumva, conceptul de corectitudine va însemna reechilibrarea balanţei. „De ce tocmai mie mi se întâmplă asta, nu e corect!”. Cunoaştem capra vecinului încă din copilărie şi ne va fi greu să uităm de ea acum când ne-am format ca adulţi crezând cu atâta putere în ea.

Chiar dacă lăsăm durerea în urmă şi ne aranjăm viaţa după cum am visat-o, nu vom putea uita suferinţa care ne-a adus aici şi care va simţi nevoia să se manifeste şi în prezent, cel mai adesea sub forma răutăţii.

E un omagiu pe care-l aducem mereu şi mereu durerii noastre, incapabili să o oblojim cum se cuvine, să-i pansăm rănile, să o iertăm şi să o lăsăm să se vindece în acceptare şi uitare. În schimb o păstrăm vie şi puternică, încă prezentă în simţirea noastră.

Cel mai adesea vom lăsa răutatea să ne ghideze calea. Vom răspunde la răutate prin răutate.

Dacă am avea curajul să ne privim durerea fix în ochi, să o acceptăm, să o înţelegem şi să o alinăm, cred că am găsi puterea să vedem răutatea ca exact ceea ce este şi să o lăsăm deoparte.

Ne-am obişnuit prea mult să fim mereu în gardă, să ne protejăm mereu de orice durere în plus care ar fi prea greu de dus, încât am uitat să ne detaşăm de cei din jur şi să privim imaginea în ansamblu. Luăm răutatea personal, ca şi cum spusă prea pronunţat aceasta ar avea într-adevăr puterea să ne definească.

Nu cred că răspunzând la răutate în acelaşi mod, in a long run, te ajută pe tine cu ceva. Nu cred nici că pasivitatea, acceptarea răutăţii, întoarcerea celuilalt obraz, îl ajută pe celălalt cu ceva. Dar cred foarte mult în obiectivitate, în privirea de ansamblu: ştiu cine sunt, nu te voi lăsa pe tine să încerci să mă răneşti dar îţi recunosc durerea şi o accept.

Pentru mine, răutatea este o formă de manifestare a durerii cuiva care deocamdată nu a găsit puterea şi curajul să o înfrunte cu ochii larg deschişi spre vindecare.

Sursa foto: http://thechart.blogs.cnn.com

 

 

Cum apare răutatea în viaţa noastră?
Tagged on:                                 

Leave a Reply

Your email address will not be published.