Dacă tot erau afară 16 grade, cer înnorat și rafale de ploi răzlețe, am zis să facem focul ca să ne mai încălzim. Așa că am deschis sezonul grătarelor în curte. Și cine putea face asta mai bine decât noi, trei pedagogiste prietene, foste colege de liceu, fiecare posesoare a unui odor mult-iubit. Am hotărât să facem o petrecere pentru toate zilele de naștere (ale noastre și ale puilor) care nu au putut fi sărbătorite împreună, pentru vacanţe la mare, pentru toate sărbătorile trecute în care nu ne-am regăsit și pentru această capricioasă zi de sfârșit de aprilie.
Primii sosiți au fost Isa și Cristi împreună cu Tudor, fericitul aparținător a 4 ani și trei luni. Au fost invitați să se simtă ca acasă.
Puica mea s-a cuibărit confortabil în brațele mele, urmărind invadatorii cu un zâmbet stingher pe față. Eram pregătită pentru o astfel de abordare a petrecerii așa că de cu dimineață îmi realizasem orice activitate care m-ar fi putut ține departe de Ania. M-am așezat relaxată pe scaun cu brațele fetițului strâns legate de gâtul meu și am observat împreună desfășurarea evenimentelor.
După 5 minute, păpădia se decide să încerce apele. Coboară hotărâtă din poala mea și se îndreaptă spre Tudor care părea cel mai interesant dintre cei trei. Îl bate ușurel cu degetul în piept și-l îmbie s-o urmeze în spațiul de joacă dedicat lor. Curios, Tudor o urmează. Având experiența interacțiunilor trecute cu jucăriile care-i înconjurau, Ania îl invită (cam dictatorial) pe Tudor să le cunoască mai îndeaproape. Îi prezintă cu degețul însoțit de un ”Ăăăă!” mai mult strigat, toboganul, căsuța, hinta, masa de tâmplărie și mașinuțele. Tudor, bărbat adevărat care nu se lasă condus de femei, refuză să colaboreze printr-o ignorare totală a prințesei. Ania se uită la mine nedumerită. În viața ei nu i se mai întâmplase o așa insubordonare. Decide totuși să-l cerceteze mai îndeaproape pe acest băiețel rebel, și-l urmează din umbră în acțiunile pe care le întreprinde.
În acest moment al desfășurării acțiunii intră în scenă Isa. Zâmbitoare, veselă, ghidușă, jucăușă, sociabilă, reușește să-i capteze imediat atenția fetiței ignorate. Printre hohote de râs, Ania stabilește că Isa este câștigătoarea și-i înmânează titlul de partener de joacă pe durata întregii zile.
Neașteptată pentru mine această decizie dar binevenită. Mă repoziționez relaxată în scaun, îmi pun un pahar de vin și admir peisajul însoțit de sunete zglobii. Îmi doresc doar să fie și prietenele mele acolo să schimbăm o vorbă și să mă vadă şi ele că, ei bine, da! am prins și eu ziua în care Ania să-mi dea o pauză și să se avânte cu entuziasm în construirea de noi prietenii. Doar că singura mea prietenă prezentă era prea ocupată se se joace cu doi pui care profitau la maxim de potențialul ei în ale copilăriei.
Am fost solicitată doar de două ori: prima dată când am îndrăznit să plec neîntrebată să văd cum se pârjolesc cartofii în cuptor și păpădia a cerut cu lacrimi în ochi să fie adusă la mine și a doua oară pentru o îmbrățișare.
Titlul de prieten al Aniei vine însă cu o serie de obligații. În timp ce Isa încerca să se așeze la masă și să guste mâncarea mult așteptată fii-mea zice că nu-nu și-o trage de mână spre locul de joacă:
-Vaaai, dar mi-e foame, se tânguie Isa arătînd spre farfurie. Hai că după ce mâncăm, o pornim din nou la joacă.
Propunerea este refuzată categoric de păpădie cu o strângere mai fermă a mâinii prietenei nou achiziționate.
Simt că e cazul să intervin și reușesc să tentez fetițul cu o porție de aripioare la grătar care se află printre preferințele ei culinare.
După ghiftuire e timpul pentru ceva mișcare. Tudor (care s-a dovedit a fi cuceritorul găștii, cel care are cele mai bune idei depre cum să ne distrăm, cel care are talent actoricesc și se pricepe să întrețină atmosfera), vine cu ideea unui nou joc inventat de el: un fel de tenis cu mingi gonflabile care au pe post de rachetă câte două popice de participant. Jucători: Isa, Tudor și Cristi, arbitru: Florin, spectatori: eu și Ania. Fii-mea însă nu poate sta departe de centrul atenției (nu știu, zău, cu cine seamănă) așa că se postează în mijlocul lor, prinzându-le mingea și purtând conversații îndelungate cu Isa. Răbdarea lui Tudor ajunge, în sfârșit, la final și se înfurie pe picea care insistă să le strice jocul. Reușește să rateze o pasă care aterizează exact în umărul păpădiei. Ania însă îi oferă același tratament cu care a fost și ea servită: ignorarea.
Simțind că-i rost de distracție, Radu (născut cu o zi după prințesă) și-a luat mămica, pe Cristina și-a purces vesel spre noi. Momentul a fost încununat cu o ploaie care refuza să mai fie numită rafală, așa că ne-am refugiat (pici și mămici) în camera Aniei unde a început dezmățul: fiecare vorbea pe limba lui, jucăriile au prins viață și au început să zboare prin toată camera, cântecele neidentificabile zguduiau pereții.
Tudor a acceptat o reconciliere cu Ania și a luat-o ajutor de bucătar la inițierea unei rețete nou create de el: pâinea fiartă.
Râsul molipsitor al păpădiei răsuna în toată casa. A descoperit cu această ocazie jucării demult uitate care și-au recăpătat strălucirea în mânuțele celor doi cavaleri.
Radu ne-a adus însă o demonstrație de înțelepciune. Mândru că mămica lui e singura dintre noi trei care și-a urmat cariera pe care a ales-o de la început și a devenit învățătoare, ne-a arătat tuturor că preocupările lui sunt mai presus de scălâmbăielile copilărești ale celorlalți doi. A avut multă treabă de rezolvat prin telefon, a avut de performat un concert la pian și a insistat ca mămica lui să-i arate încă și încă o dată cum se scriu diverse cuvinte de care noi, restul, de-abia auzisem, pe tăblița magnetică pe care a cules-o cu grijă din cutiile cu jucării. Spre final, și-a dovedit încă o dată înțelepciunea coborându-și privirea și asupra oamenilor de rând și participând activ în joaca lor zgomotoasă.
Neuitând de bunele maniere, ca o gazdă bună, Ania l-a servit pe Tudor cu apă din sticla lui. Acesta a acceptat-o și sub privirile atente ale fetițului, profitând de farmecul lui personal și de abilitatea de a face spectacol, a plescăit satisfăcut la finalul hidratării. Puica a izbucnit imediat într-un hohot generos de râs, încurajând repetiția. Profitând de moment, puiul șarmant a speculat dorința publicului și a mai oferit un bis. Berbecuța nu era însă pregătită să renunțe și ne-a demonstrat cât de ambițioasă poate fi când își pune ceva în cap. De-abia când sticla de apă s-a golit, a acceptat și ea, cu greu, că spectacolul a luat sfârșit.
Comunicare a fost din plin, nu cu foarte multe cuvinte însă. Când, la începutul după-amiezii, încercând s-o facă atentă pe Isa la nevoile ei, Ania a strigat-o ”mama”, eu am zâmbit având în minte imaginea lui Dorin, bunicul matern, care deseori primește acest apelativ. Isa însă i-a explicat serioasă că numele ei este Isa și a îndemnat-o să-l folosească. La fel de serioasă, fii-mea a întrebat-o: Mami? Și mama a rămas. Toţi petrecăreţii au fost chemaţi cu numele lui mama. Și Isa, la fel şi Tudor și Cristi și Cristina și mami și chiar și tati și-a pierdut din putere pentru o zi și a experimentat cum e să fii mamă.
Petrecerea aceasta m-a lăsat cu liniște în suflet și încredere în viitor. Ania mi-a întărit convingerea că ceea ce spuneam aici se va transforma în realitate (poate chiar mai repede decât estimam eu), că dacă se simte iubită nemăsurat va avea curajul să se îndepărteze. Mi-a arătat cât de importantă sunt pentru ea, cum toți cei dragi ei capătă chipul meu. M-a învățat că și atunci când nu sunt în permanență fizic alături de ea, mă simte pretudindeni în jurul ei. Mi-a arătat cât de deschisă e să vadă frumosul și ”mama” în cei din jur, cum are încredere în ceilalți, fără teamă sau prejudecăți. Mi-a dovedit cât de ambițioasă e și cu câtă putere își susține ideile, că știe să ceară ceea ce își dorește. Ne-a arătat tuturor cât de fascinant și molipsitor e râsul unei păpădii care umple și înseninează o zi ploioasă de aprilie.
A doua zi însă, mi-a dezvăluit cât i-am lipsit. Printr-o îmbrățișare de bună dimineața ceva mai lungă, printr-o serie de pupici zgomotoși și prin dorința ei de a adormi de prânz la mine în brațe, strâns lipită de pieptul meu, ca atunci când era bebeluș. Și mie mi-a lipsit și știu acum cât de dor îmi va fi peste ani, de ea, de fetița mea de doi anișori.
Tati şi-a reintrat în drepturi şi a lăsat în urmă experienţa lui de mămică pentru o zi.
Ca să gravăm cât mai trainic aceste zile în memoria amintirilor noastre, am luat-o în brațe și ne-am uitat împreună la pozele de la petrecere:
-Mamaaa! strigă ea bucuroasă arătând-o pe Isa.
Și mama a continuat să existe în poze și pentru Tudor, Cristi și Cristina. Toţi au reuşit, la un moment dat să-i arate căldura sufletelor lor.
Când în imagine a apărut însă Radu, Ania comentează cu voce suavă:
-Bebi (baby)!!!
Și uite așa, Radu a rămas singurul bărbat adevărat între cei prezenți la petrecere, singurul a cărui masculinitate nu a putut fi negată.
Sursa foto: http://www.catmayerstudio.com, http://baby-couture.weebly.com, https://clipartfest.com, www.theodysseyonline.com, http://vitalistravel.com
