-Să știi că dacă vreodată n-o mai fi joacă, veselie și îmbrățișări între noi, eu o să plec, indiferent câți copii om avea. Oamenii se pot îndepărta uneori, fără să fie neapărat vina cuiva anume și eu nu vreau să le ofer copiilor mei un exemplu de sacrificiu cu prețul fericirii personale.

A zâmbit și m-a pupat pe frunte. Or fi fost emoțiile dinaintea nunții, teama mea de a nu-mi pierde libertatea, de a nu mă pierde pe mine într-o relație cu cineva pe care abia îl știam (trei ani nu prea sunt așa mulți ca să cunoști un om), frica de angajamente, greutatea unui legământ ce părea ”prea definitiv”? 

Au trecut însă 13 ani de-atunci și încă ne jucăm, râdem și ne pupăm. Uneori toți trei deodată. Legământul nu mai pare acum atât de greu de dus, eu sunt tot eu doar că îmbogățită nițeluș cu puțin din el și cu puțin din ea.

Au fost furtuni, au fost răscruci de drumuri dar cumva, ținându-ne strâns de mână unul pe altul, am reușit să rămânem amândoi în picioare.

E amuzant cum la începutul unei relații, numeri neîncetat și secundele de când sunteți împreună, ca și cum așa, cu cât trece mai mult timp, relația voastră devine mai valoroasă, mai reală, mai trainică. Când însă siguranța relației s-a instalat, rămâne doar strălucirea acelei prime zile:

-Cât facem anul acesta?

-Păi hai să vedem cât e de-atunci. Deci, diiiin … cât era?? 2004 sau 2005?

Florineeeeee!!!!

Și râdeți amândoi pentru că știi că nu are cum să uite vreodată, chiar dacă ai fi plecat, chiar dacă ai rămas.

La mulți ani, soțu’! Am intrat azi în al doilea nostru an de adolescență maritală. Să fie cu joacă, să fie cu veselie, să fie cu îmbrățișări! Te iubesc!

 

 

Cu joacă, cu veselie, cu îmbrățișări!
Tagged on:                             

Leave a Reply

Your email address will not be published.