Mulți părinți consideră că cea mai bună metodă de educație și singura șansă ca puii noștri să devină oameni buni, frumoși, adaptați, este critica, însoțită bineînțeles de amenințări și pedepse.
Parte din această convingere are legătură cu un argument suprem pe care-l perpetuăm parcă de secole: la generația noastră a funcționat perfect.
În primul rând, deși ne plângem constant că vremurile de azi sunt total diferite de ce am trăit noi, deși creăm colaje cu amintiri din trecut care sugerează că nimic nu mai e la fel, noi ne încăpățânăm totuși să uităm că puii noștri trăiesc o cu totul altă viață și refuzăm să ne adaptăm noi înșine la generația actuală prin educația pe care le-o oferim.
În al doilea rând, suntem incapabili să observăm lipsa sentimentului de valoare personală din viețile noastre și modul cum o stimă de sine scăzută ne afectează acțiunile și calitatea traiului nostru.
Fapt: până la vârsta de 12 ani, copilul nu are structurile cerebrale necesare formate pentru a gândi în sens invers: dacă nu e bine să fac asta, înseamnă că e bine să fac cealaltă.
Ca atare, critica nu este doar nepotrivită ci și total inutilă. Am putea, la schimb, să observăm ce achiziție lipsește din acțiunile copilului și să-l încurajăm să o dobândească pe aceea, fără judecată, fără etichetare: I-ai smuls jucăria fetiței care acum plânge și te face să te simți inconfortabil. Ce-ai zice să încerci să-i spui că vrei să te joci și tu cu acea jucărie?
Copiii nu învață nimic constructiv din critică, dar, își însușesc astfel convingerea că sunt defecți, răi, neascultători. Și fără o stimă de sine care să le spună în permanență cât de valoroși, buni și frumoși sunt cu adevărat, e cam greu să poată vreodată să atingă cerul cu zborul lor.
Sursa foto: seapointcenter.com
