”Mi-ar plăcea copilului meu să-i placă sportul!”. ”Eu n-o să fac asta cu copilul meu!”.”Vreau să învețe bine copilul meu!”. ”Mi-ar plăcea ca puiul meu să adore cititul!”.

Avem așteptări de la copilul nostru încă dinainte ca acesta să se nască ori chiar înainte ca acesta să fie măcar în plan. Avem o imagine despre cum vom fi noi ca părinți.

E firesc să fie așa. Sunt lucruri în care crezi în viață, care te formează, care te individualizează, pe care le respecți, care fac parte din sistemul tău de valori, care te bucură și pe care le vrei transmise și copilului tău.

Din păcate, de cele mai multe ori, așteptările nu întâlnesc realitatea. Și atunci apare dezamăgirea. Suntem dezamăgiți de copilul nostru, suntem dezamăgiți de noi. Poate dacă ne-am centra pe lucruri mai puțin concrete și specifice (sport, lectură, învățat), poate dacă ne-am centra mai mult pe emoții, sentimente, stări, s-ar putea găsi o cale de mijloc între realitate și așteptări care să se concretizeze într-un rezultat fericit pentru toată lumea.

Societatea noastră are tendința să valorizeze mult prea mult școala, în detrimentul altor lucruri care sunt mult mai importante.

Copilul nostru trebuie să învețe bine, trebuie să ia note mari la școală, trebuie să fie cel mai bun din clasă. Rezultatele școlare ale puiului nostru vorbesc despre noi, de fapt. Suntem mândri sau din contră, suntem dezamăgiți.

Un părinte al cărui copil are note mari este considerat un părinte bun şi responsabil. Un copil care are note mari învaţă să se definească prin acestea.

Un copil cu rezultate bune la învățătură este considerat un copil inteligent. Adevărul însă nu prea este de acord cu asta.

”Toți copiii sunt inteligenți. Inteligența școlară nu reprezintă aproape nimic față de inteligența generală. Inteligența înseamnă capacitatea de a da un sens tuturor lucrurilor din viață, nu numai școlaritate. Ea se dezvoltă la fel de mult prin utilizarea mușchilor, a corpului, prin manualitate. Inteligența presupune memorie: exersarea memoriei cu ajutorul poeziilor, a poveștilor pe care le va putea spune, printr-o emisiune de televiziune pe care o va reține, toate acestea dezvoltă inteligența unui copil; adică, posibilitatea de a comunica în legătură cu tot ce vede și nu numai școala. Aș vrea ca părinții să înțeleagă că inteligența și sensibilitatea pentru viață trebuie dezvoltate prin toate mijloacele pe care le folosește corpul pentru a se exprima.” Francoise Dolto, Când apare copilul

Eu (sunt sigură că și voi) am auzit nenumărate exemple de copii care au fost împinși spre școlaritate, care au avut rezultate excepționale la învățătură, cărora li se prevedea o carieră profesională de excepție, și care, în perioada adolescenței sau a studenției, au abandonat totul și au făcut copii sau au început o viață de petreceri. Au început astfel să trăiască și cu corpul lor, au început o viață de cunoaștere care le-a fost refuzată până atunci.

Copilul ia de bună tot ce zice părintele. Își însușește credințele acestuia ca și cum ar fi ale lui. Asta până mai crește puțin și se scutură și se dezbracă total de orice atribut care nu a fost înțeles, acceptat, simțit, trecut prin propriul filtru de integrare a vieții.

Când părinții își împing prea mult copiii să studieze, aceștia vor prezenta o reacție de respingere pentru școală, interesul pentru studiu va scădea considerabil.  

”Spiritul de dreptate, dragostea și atenția acordată naturii, plantelor, animalelor, bucuria de a trăi, inventivitatea plină de iscusință, îndemânarea manuală și corporală, o afectivitate disponibilă, experiența psihologică în raport cu celălalt și cu viața colectivă, acceptarea celorlalți ca diferiți, capacitatea de a-ți face prieteni și de a-i păstra, cunoașterea istoriei propriei familii, a comunei, a regiunii, a țării sale, deschiderea pentru artă, cultură, sport, sentimentul propriei responsabilități, curiozitatea față de tot, libertatea de a o satisface, iată calități care deseori nu se dezvoltă atunci când reușita școlară este singura valoare pentru care un copil este apreciat de părinții săi.”, susține Dolto în aceeași carte, Când apare copilul.

Copilul personal motivat de a face, de a învăța anumite lucruri, copilul echilibrat emoțional, cel care știe să comunice, care înțelege lumea, care iubește viața, este copilul care, din punctul meu de vedere, va fi un adult fericit și împlinit.

Ne mândrim cu copilul nostru care citește mult. Îl îndemnăm să ia cartea cât mai curând în mână și ne lăudăm altor părinți cu pasiunea puiului nostru. Adevărul este însă, că un copil nu este pregătit să citească cu adevărat până nu cunoaște experiențele care sunt expuse în scris, și asta se întâmplă spre 18 ani.

Sigur că cititul este extraordinar de benefic: dezvoltă gândirea, limbajul, vocabularul, imaginația, creativitatea, cultura generală. Dar dacă toate aceste informații nu sunt susținute de un corespondent în viața reală, tot ce ne rămâne este copilul care s-a refugiat (fugind de viața palpabilă care probabil nu e deloc ofertantă ci mai degrabă plictisitoare) într-o lume imaginară care poate deveni, dacă nu suntem atenți, lumea pe care o va prefera și în viitor.

Citiți-i copilului povești, implicați-vă în acest proces. Este foarte important să nu se simtă singur, să vă simtă aproape, să păstreze intactă conexiunea cu voi. Dar nu lăsați cuvintele să se izbească de un perete alb care nu știe deocamdată cum să le proceseze. Transformați cuvintele în fapte care îl vor ajuta pe cel mic să se dezvolte, să devină independent, să crească, să cunoască lumea. Ajutaţi copilul să trăiască poveştile şi în viaţa reală:

-Îți place de Albă ca Zăpada? Ok, hai să ne jucăm că ești ea. Ce făcea Albă ca Zăpada în casa piticilor când aceștia plecau la muncă? Păi, dimineața le făcea paturile. Hai să aranjăm și noi patul din dormitorul tău. Sau hai să-ți dau și ție o mătură micuță ca să poți aduna firimiturile de la micul dejun și apoi să le dăm păsărelelor din curte să le mănânce. Sau hai să tăiem împreună legume (cu un cuțit nepericulos, adaptat pentru copii).

Sau:

-Spiderman este preferatul tău? Ce-ai zice să mergem în weekend la parcul de aventură și să te cațeri pe acel perete de escaladă la fel ca Spiderman?

Și eu  am tendința de a-i insufla Aniei credințele mele. Și ăsta e un lucru bun, chiar și numai pentru că astfel, mă va cunoaște mai bine.

Păpădia este parte din mine și parte din tăticul ei. Asta nu înseamnă că va fi ori ca mine, ori ca el. Asta înseamnă că este un omuleț cu totul nou, care are dorințe, plăceri, aptitudini și interese diferite.

Nu mi-au plăcut niciodată insectele. Mi s-au părut plictisitoare (nu vezi reacții, emoții pe fețele lor) și chiar deranjante și enervante. Nu le omor pentru că am o filozofie de viață care presupune că fiecare vietate are loc pe acest pământ, chiar dacă mie personal nu îmi place.

Dar prima reacție a mea când păpădia a întâlnit un gândac a fost să îl respingem. Cum nu vreau să-i impun Aniei temerile sau credințele mele, mi-am încălcat impulsul și i l-am prezentat puicii pe domnul Gândac, apoi pe domnul Păianjen, pe doamna Furnicuță sau pe domnișoara Omidă. Ania e, acum cel puțin, fascinată de insecte.

Le caută cu privirea pe jos, le atinge ușor, mă strigă entuziasmată de câte ori zărește vreuna și stăm concentrate amândouă și le observăm minute în șir cum își văd preocupate de viața lor. Urmărim furnicile încotro merg și încercăm să dibuim pe unde o fi mușuroiul lor. Ne bucurăm cum domnul Gândac s-a întâlnit în zbor cu doamna Gândac. Suntem extaziaste de cum reușește să se deplaseze omida și încercăm și noi să o imităm.

Păpădia mea mi-a arătat o lume pe care nu o știam și care acum mi se pare fascinantă.

Poate dacă am fi mai atenți la copilul nostru și ne-am lăsa, din când în când, ghidați de acesta, am putea descoperi lucruri neștiute, despre noi și despre viață, care să ne surprindă și pe care, cu toată experiența pe care o avem, nu am reușit să le învățăm încă.

Sursa foto: https://www.shutterstock.com

 

 

Copilul care își învață părinții despre viață
Tagged on:                                                                     

Leave a Reply

Your email address will not be published.