În adolescență, hotărâsem cu soră-mea să avem copii deodată. Ne imaginam cum vom pleca noi la plimbare amândouă cu cărucioarele și cum copiii noștri vor crește împreună. Cam greu de realizat acest plan atunci când avem personalități diferite și deci, am luat și decizii de viață diferite.
Eu am mai așteptat 11 ani până să o am pe păpădie. Suntem, așadar, în perioade diferite ale vieții noastre: Ade cu copii adolescenți, eu cu toddlerița mea dragă, ambele extrem de mulțumite de viețile lor, fără a-și dori să fi schimbat ceva.
Cea mai amuzantă parte este atunci când vorbește fiecare despre puii ei. Niciuna dintre noi nu poate concepe să se afle în pielea celeilalte.
În timp ce o privește duios pe fetiț și se îmbrățișează amândouă îndrăgostite una de cealaltă, soră-mea mi se confesează:
-Cât de greu mi se pare acum ce faci tu. Nu știu dacă aș mai putea să o iau de la capăt cu mâncarea, cu somnul, cu întreaga mea lume care să graviteze în jurul puilor.
Vorbesc cu Ade la telefon și-mi povestește că seara trecută a rămas singură acasă: soțu’ plecat cu serviciu în Polonia, copiii în oraș și ea s-a trezit la 10 seara simțindu-se ca o adolescentă liberă și fără responsabilități.
Instantaneu am realizat că eu aș fi avut probabil un atac de panică dacă nu aș fi avut o păpădie lipită de piciorul meu.
Lui Ade i se pare greu să-și piardă libertatea proaspăt dobândită, mie îmi pare inacceptabil să concep că în câțiva ani, copiii mei vor pleca la facultate. Ea vrea să-i vadă mari, independenți și fericiți, pregătiți să-și croiască viețile visurilor lor, eu mai am nevoie de timp, de atât de mult timp în care să mă bucur de fetițul meu iubit.
Între timp, eu casc ochii mari, și, așa cum am făcut mereu, învăț de la soră-mea tot ce prind. De câte ori sunt ruptă de oboseală și Ania întinde mânuțele spre mine că vrea în brațe, îmi amintesc ce mi-a povestit Ade recent: că a realizat cu nostalgie că ea nu va mai putea niciodată să-și ridice copiii în brațe, acum că sunt mari. Și cu un fior de dor pe care deja pot parcă să-l simt, o strâng tare-tare la pieptul meu, pentru toate acele hopa-sus care-mi vor lipsi în viitor.
Până la urmă, este minunat cum s-au așezat toate lucrurile. Ade are puii mari dar când aceștia vor decide să zboare pe drumul lor, păpădia va rămâne aici să-i ocupe brațele, iar eu mă bucur din plin de viața alături de fetiț în timp ce inspir aer de adolescență de la nepoții mei iubiți! Pentru că da, într-un fel sau altul, toți sunt copiii noștri care cresc împreună!
Sursa foto: www.shutterstock.com
