Se vorbeşte mult despre importanţa comunicării dintre părinţi şi copii. Mulţi părinţi susţin că au o comunicare foarte bună cu copiii lor şi totuşi aceştia au o grămadă de capricii, de reacţii neaşteptate, dificil de gestionat, care pun în încurcătură pe toată lumea. Se apelează chiar la personalizare, copilul este capricios, nu comportamentul lui într-o anumită situaţie care este de neînţeles pentru noi.
Credem că dacă vorbim mult cu copilul nostru şi el vorbeşte la rândul lui, mult cu noi, asta înseamnă o bună comunicare.
În realitate, lucrurile stau puţin diferit.
Când un copil are brusc o reacţie neaşteptată, care pune în încurcătură pe toată lumea, spunem despre el că este capricios, dificil.
Din punctul meu de vedere, capriciile copiilor nu există. Niciun pui de om nu se va trezi brusc să facă ceva imprevizibil fără să aibă un motiv întemeiat. Depinde doar de noi să găsim acel motiv.
Poate fi vorba de ceva la care nu ne-am fi gândit că poate cauza acel comportament, de ceva aparent neînsemnat, minor sau fără o legătură efectivă cu contextul desfăşurării acelui comportament.
Un copil se opreşte brusc pe stradă şi refuză să mai înainteze măcar un pas. Nu-şi verbalizează comportamentul, nu ne explică de ce s-a oprit, pentru că nu poate, pentru că nu ştie să caute motivul, ştie doar ceea ce simte să facă.
Poate nu îi plac pantofii pe care îi poartă, poate nu îi place traseul ales de noi, poate se merge prea repede. Sau poate, deşi tocmai ne-am întors din vacanţă unde copilul a început să meargă foarte bine în picioare şi nu am întâmpinat probleme de acest gen, văzându-se în aceleaşi locuri ca mai înainte, copilul vrea să meargă în cărucior, aşa cum fusese obişnuit să o facă.
Deşi credem că avem o comunicare bună cu puiul nostru, adevăratul test se dă în momentul în care trebuie să înţelegem un comportament pe care noi îl considerăm dificil.
Capriciile apar dintr-o lipsă de înţelegere a copilului. El nu se mai înţelege pentru că adultul nu-l mai înţelege.
Şi-atunci trebuie să ne deschidem mintea, să apucăm empatia zdravăn de-un picior, să renunţăm la raţiunile noastre de adulţi înţelepţi şi să intrăm în universul puiului nostru.
Noi suntem cei care îl cunoaştem cel mai bine, noi suntem cei care petrecem cel mai mult timp cu el, noi suntem cei care creştem odată cu copilul şi noi suntem cei care pot aduce lumină într-o situaţie cam întunecată.
Cel mai important aspect al comunicării este ascultarea activă. Nu tăcerea şi gânditul la treburile noastre de adulţi, nu ascultarea şi interpretarea celor spuse prin filtrele noastre personale ci ascultarea reală, veritabilă, implicată, fără judecăţi şi etichete, ascultarea cu înţelegerea şi acceptarea deplină a celui din faţa noastră.
Undeva, acolo, printre cuvinte, cu siguranţă se află un motiv. Extrem de important este ca niciodată să nu judecăm acel motiv. Poate părea neînsemnat şi stupid pentru noi dar pentru un pui nedumerit este cu siguranţă foarte important. Nu contează motivul în sine, nu el este principalul vinovat ci cum face acest motiv să se simtă un copil care nu se mai înţelege pe el.
Un copil vioi şi inteligent, care vrea să explice ce simte sau ce doreşte şi care nu ştie cum să facă asta va deveni recalcitrant, va protesta şi va urla. E foarte important să nu răspundem acestui comportament cu unul asemănător. Nu vom reuşi decât să bulversăm şi mai mult puiul. Rolul nostru este de a-l ajuta să se înţeleagă, fără presiune, calm şi cu răbdare, chiar dacă soluţia refuză să se arate din prima.
În loc de nervi şi istericale capriciose din ambele părţi, totul poate fi rezolvat frumos şi uşor, cu o comunicare adevărată. Tot ce avem nevoie este să ne arătăm iubirea, să dovedim respectul imens pe care-l purtăm pentru copilul nostru, să ne deschidem sufetul şi să intrăm, chiar şi pentru o clipă doar, în universul unui micuţ pui de om. Vă garantez că ce veţi găsi acolo vă va fascina peste măsură şi vă veţi aminti cu siguranţă ce minunată e lumea văzută prin ochii unui copil!
Sursa foto: http://www.ldssmile.com
