Avem impresia că dacă nu înjurăm, nu jignim sau nu lovim, nu suntem violenți. În realitate, comunicarea noastră și limbajul care se încăpățânează să rămână static și antic, cu aceleași exprimări și cuvinte puține, transmise din generație în generație, cu extrem de puțină evoluție, sunt pline de agresivitate. E drept, una mocnită, așezată, inactivă deocamdată dar care așteaptă doar o scânteie ca să se transforme într-o vâlvătaie regretabilă. În spatele acestor cuvinte se ascund zeci de frustrări, etichetări, comparații, judecări, dureri neoblojite.
O comunicare eficientă nonviolentă, presupune urmarea unei scheme asertive, cu referire strictă la ceea ce cunoști tu și știi cu siguranță că este real: te referi strict și concret la comportamentul observat, fără nicio referire la persoană, exprimi ceea ce simți în legătură cu acest comportament, faci referire la nevoile, valorile, dorințele ce dau naștere acestor sentimente și soliciți o acțiune concretă care să-ți îmbogățească viața.
Poate părea extrem de simplu însă odată ce vei încerca acest tip de comunicare vei realiza câte piedici avm împământenite deja în noi și-ți va părea că, de fapt, te chinui să vorbești în chineză.
Câteva exemple răzlețe de obiceiuri verbale agresive:
-folosirea judecării (omniprezentă): Ce absurditate!
-a comparației: Comunici ca un zid!
-a generalizării: Întotdeauna ai obiceiul să întârzii! sau Ești ca toți ceilalți!
-a interpretărilor personale: Ești prea aerian!
-a exagerărilor: Ești exact ca un psihopat!
-negarea responsabilității: A trebuit să fac curățenie!
Și multe alte exemple care nu prezintă o formă de comunicare eficientă, nonviolentă, ci, mai degrabă, o interpretare personală, un verdict, o acuzație, o referire la calitatea persoanei și nu la comportamentul observat.
Ați putea crede că cea mai simplă parte din această schemă de comunicare este cea în care trebuie să exprimăm ceea ce simțim noi cu referire la acel comportament. Mie, însă, mi se pare cea mai problematică. Suntem atât de obișnuiți să ascundem ce simțim noi în fața celorlalți din teama de a nu ne arăta vulnerabili, încât am uitat demult să ne mai chestionăm cu privire la acest aspect. Formula ”Ce faci? Bine!” pare să ne fie suficientă. Ba chiar, ajungem să ne asigurăm pe noi înșine că nu prea contează cu adevărat cum mă simt eu. În rarele cazuri în care simțim nevoia să ne exprimăm în acest fel, vom apela tot la formule cu o doză de agresivitate în ele: mă simt ignorat, chestionat, neînțeles, rău, neimportant, prost înțeles, etc. Acestea se referă tot la persoana din fața noastră (ignorat de tine), sunt tot o acuzație și nu reflectă emoția care, cu adevărat, ne încearcă: tristețe, singurătate, nerăbdare, etc. De asemenea, bine sau rău sunt termeni mult prea generali ca să poată fi percepuți adecvat.
Inteligența emoțională, cea care are sub aripa ei identificarea emoțiilor și modalitățile adecvate de exprimare a acestora, este cea mai importantă armă pe care o avem în lupta pentru fericire. Din păcate, însă, ea stă acum ascunsă sub vraful de expresii preluate și multiplicate la nesfârșit.
Poate că a sosit timpul să ștergem totul cu buretele și să o luăm de la capăt cum se cuvine:
-Aaaa, iată un zâmbet pe fața mea! Oare ce-o vrea el să-mi comunice despre mine?
Sursa foto: www.gandeste-pozitiv.ro
