Pe plajă: un băieţel de câţiva anişori se plimbă cu tăticul lui. Un căţeluş se odihneşte lângă terasa de pe plajă. Băieţelul îl vede şi începe să strige la el ridicând ameninţător mânuţa asupra lui, imitând probabil un comportament pe care l-a mai văzut. Câinele se ridică şi începe să latre furios spre piciul nervos. Băieţelul aleargă speriat spre tăticul lui, ţipând cât îl ţin plămânii:
-Taaatiii, m-a muşcaat, m-a muşcaaaat!!
Tatăl ia o piatră şi începe să fugărească căţelul. Îşi ia apoi pruncul în braţe şi începe să-i explice că acel câine era extrem de rău şi de agresiv.
Aţi putea spune că situaţia s-a terminat cu bine, dar eu aş întreba până când? Până data viitoare când băieţelul va ridica din nou mâna asupra altui câine care poate că nu va mai fi intimidat de o piatră? Sau până când tăticul lui nu va mai fi acolo să-l apere?
Nu ştiu alte popoare cum sunt, dar mie mi se pare că noi suntem unul guvernat de vină, de parcă ne naştem cu o genă de judecători adânc implantată în ADN-ul nostru. Trebuie neapărat să găsim vinovaţii din jur. Toată energia noastră este canalizată spre vină. Ne simţim mântuiţi atunci când pedeapsa îşi găseşte vinovatul, ca şi cum misiunea vieţii noastre ar fi să îi aducem pe aceștia doi împreună. Nu suntem echipaţi cu pregătirea necesară să fim cu adevărat judecători, pentru că dacă am fi şi dacă am duce procesul obiectiv până la capăt, de foarte multe ori, am găsi vina asupra noastră.
Unii părinţi ar fi atribuit vina asupra copilului transformând situaţia într-una confuză, fără nicio legătură cu realitatea şi care ar avea repercursiuni grave pe viitor (scăderea stimei de sine şi a încrederii în forţele proprii ale copilului):
-Ţi-am zis să stai lângă mine???!!! Uite ce se întâmplă dacă te îndepărtezi!
Tăticul de pe plajă a ales însă să găsească alţi vinovaţi, că doar nu putea să-şi pedepsească propriul copil.
Din nicio situaţie însă nu cred că acel copil ar fi învăţat ce trebuia cu adevărat să înţeleagă: acţiunile au consecinţe! Nu pedepse, ci consecinţe:
-Uite, tu ai ridicat mânuţa asupra căţelului. Probabil că l-ai văzut o dată pe bunicul nervos cum a ridicat mâna asupra lui Azorel. Nu a procedat bine bunicul tău. Căţelul s-a speriat, aşa cum te-ai fi speriat şi tu dacă un străin ar ridica mâna asupra ta şi a început să latre şi să-ţi spună să-l laşi în pace, să nu-l răneşti, aşa cum ai făcut şi tu când ai început să plângi şi să fugi în braţele mele. Data viitoare când vei întâlni un căţeluş, încearcă să-i vorbeşti frumos, ca să nu se mai sperie de tine!
Atitudinea tăticului de pe plajă am regăsit-o, de foarte multe ori, la părinţii care au în suflet un mare sentiment de vină. Poate că nu au suficient timp pe care să-l petreacă cu puiul lor, poate lucrează prea mult, poate-şi văd copilul doar la sfârşit de săptămână, în parc, poate sunt foarte mult plecaţi în delegaţii, poate au foarte multe alte lucruri la care să se gândească. Se simt vinovaţi şi atunci încearcă să compenseze lipsa timpului petrecut împreună prin cadouri materiale sau prin atribuirea vinei celor din jur. Nu, puiul meu nu poate face nimic greşit, cei din jurul lui îl influenţează.
Asta este, pentru mine, o totală lipsă de respect pentru copilul care este astfel adus la stadiul de obiect. Copiii (şi uneori chiar adulţii) nu sunt bibelouri fără putere de decizie. Ei au trăiri, acţionează, încearcă, greşesc, se corectează, o iau de la capăt.
Dacă nu îi sunt validate acţiunile cu rezultate nesatisfăcătoare, dacă sunt ascunse sub preş, ignorate, atribuite altora, nu vor putea fi validate nici atât de multele lucruri minunate pe care acesta le realizează.
Este ok să greşim, este omeneşte, este perfect normal şi acceptabil. Vom deveni puternici atunci când ne asumăm greşeala şi vom învăţa mai multe despre viaţă încercând și greşind.
Un copil care nu va fi împovărat cu un sentiment inutil şi dăunător de vină dar căruia îi vor fi recunoscute şi acceptate acţiunile, indiferent de rezultatul lor, este un copil care va învăţa să se adapteze mult mai uşor la viaţă.
Daţi şansa copiilor să fie oameni ca şi voi. Daţi şansa copiilor să greşească. Nu pedepsiți greșelile, dar nici nu le ignorați. Arătați consecințele și dați putere și control copiilor asupra vieții lor. Nu-i incapacitați, lăsați situația să transpară la ei reală, nealterată de vina țesută în jurul lor sau a celorlalți.
Un părinte care atribuie vină celor din jur este un părinte care nu își cunoaște copilul și care, și mai grav, nu face niciun efort să-l cunoască. Este un părinte care își reduce copilul la o persoană incapabilă de a face propriile sale alegeri de viață.
Anihilând din start orice efect al acțiunilor copilului nostru nu ne absolvim pe noi de nicio vină pe care o simțim. Nu compensăm nimic, nu-i facem niciun bine copilului nostru, ba din contră, s-ar putea să creștem adulți confuzi cu privire la capacitățile, rolul și puterea lor, adulți care vor avea mai multe greutăți în a se adapta la mersul lumii în care trăim.
Pe vremea mea (da, sunt atât de bătrână) era o manea cu niște de-acum celebre versuri: Cine-o fi de vină, cine-o fi greșit? La o scurtă căutare pe google (exact, am ajuns să mă documentez acum despre manele), motorul de căutare tot insista să-mi bage pe gât un titlu: ”E noapte și e târziu”. Eu mă încăpățânam să-i explic că nu asta caut dar el o ținea pe-a lui. Acceptând faptul că nu suntem de acord unul cu celălalt (agree to disagree) și ascultând și punctul lui de vedere, am descoperit că acesta este de fapt, numele manelei ale cărei versuri le căutam, că e cântată de Minune și Costi Ioniță și că a fost lansată în anul 2000. Sunt deja 17 ani de atunci dar versurile se pare că încă sunt extrem de actuale. Eu zic că a sosit timpul să lăsăm sentimentul de vină în urmă, și pe mine, și pe tine, și pe soartă, și pe dușmani, și pe frați, și pe bani, să ne scuturăm bine de adolescență și să începem să ne comportăm ca niște adulți responsabili și suficient de puternici încât să-și permită să mai și greșească din când în când.
Later edit: Bineînțeles că puteam folosi ca exemplu muzical și piesa Vinovații fără vină, cântată (printre alții) și de unul dintre icon-ii adolescenței și vieții mele de până acum, Florian Pittiș, o piesă care se mula mult mai bine pe sensul celor scrise mai sus, dar recunosc: maneaua este cea care mi-a venit prima în minte. Și până la urmă, cine știe când voi mai avea ocazia să transform, în postările mele, o manea într-un teachable moment. Moțu, în schimb, are loc în sufletul meu pe veci!
Pe lângă faptul că sunt extrem de haioase și amuzante, manelele pot fi, într-un fel sau altul, și educative. Un exemplu viu că putem oricând învăța de oriunde câte ceva. Așa că, trăiască manelele cu toate lecțiile lor de viață! 😀
Sursa foto: https://thewritersbloc.net
