În sfârșit, după patru ani, mi-am regăsit dorința să-mi serbez ziua cu prietenii, printr-un chef, departe de fetițul care dormea senină lângă Auri.
Am avut, bineînțeles, mixed feelings: pe de o parte, simțeam nevoia să mă sărbătoresc cu Ania lângă mine, tocmai de ziua mea, dar cum cheful a fost programat cu o zi înainte, ca să pot avea parte în continuare de puiul meu la aniversare, am simțit și dorința (ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum) să mă întâlnesc cu oamenii mei dragi!
La chef m-am simțit din prima clipă, în elementul meu, de parcă numai cu o zi înainte părăsisem acel trai. Old habits die hard, I guess! Am cântat, am dansat, am râs, am făcut poze și m-am conectat cu oamenii mei de parcă tocmai mă întorsesem lângă ei, după o pauză de țigară. Nu a fost niciun moment de stinghereală, am primit căldură, am oferit căldură și m-am simțit, ca în fiecare an de ziua mea, mega specială.
Am trăit bucuria aceea de a mă distra cu prietenii mei dar nu a fost nimic forțat pentru că, deși a fost minunat, nu tânjeam după nimic de fapt. A fost pur și simplu momentul când mi-am dorit un chef cu frumoșii din viața mea, la ceva distanță de păpădia mea care acum mă lasă să zbor puțin și departe de ea.
Înainte să o am pe Ania, mă tot gândeam dacă îmi vor lipsi aceste momente cu care eram atât de obișnuită. Răspunsul adevărat l-am primit a doua zi când, după 2 ore de somn, îmi râdeam sufletul de amintirile din noapte dar simțeam că mă aflu exact acolo unde sunt eu cea mai fericită din lume.
E ciudat cum universul îți întoarce apele și-ți modifică orizontul spre care te îndrepți dar e extrem de plăcut să știi că tu ești tot aceeași, că încă iubești oamenii dar că nu simți, sub nicio formă, nevoia să schimbi cursul drumului decât poate, să te oprești pentru o clipă în loc ca să admiri priveliștea, așa, de vreo câteva ori pe an.
Sursa foto: mpasho.co.ke
