Cred că de cel puțin 3-4 ori pe săptămână îmi spun, fermecată de magia păpădiei: -Trebuie să scriu asta în Jurnal!. Timpul meu însă îmi pune piedici de fiecare dată. Așa că mă mulțumesc să trăiesc momentele alături de ea și să le povestesc oricui dorește să mă asculte.
Astăzi însă m-am trezit special nițeluș mai devreme (dacă este posibil așa ceva, având în vedere că în mod normal începem activitatea la 5.30), am făcut puțină ordine în sarcinile mele zilnice și m-am apucat de scris aici.
Ce se mai întâmplă în lumea domnișoarei fetiț?
În primul rând, e teribil de amuzantă. Face în continuare multe glume seci (preferatele mele):
-Știi ce-a zis cartoful când a căzut pe pământ? Mi-e foame de clătite!
Dar a început și să măiestrească un umor mai rafinat, mai accesibil tuturor, pe care-l îmbină adesea cu ironia și mai ales, cu autoironia, lucru care mă bucură enorm pentru că autoironia este, din punctul meu de vedere, un excelent instrument de acceptare și de echilibru.
Își urmărește pasiunile cu aceeași determinare, ne stalkerește prin casă cu telefonul mustind de Emag cerând răspunsuri clare și detaliate:
-Când aveți de gând să-mi cumpărați acest ponei Fluttershy care seamănă cu cea pe care am luat-o de la mare dar codița nu e chiar la fel?!
Plânge la fel de rar, când se lovește mai tare sau când e obosită sau nu a reușit să se descarce emoțional.
Dragostea ei pentru animale este la fel de înflăcărată doar că acum a început mult mai mult să-și manifeste empatia: simte nevoia să îngrijească și să ofere protecție tuturor animalelor pe care le întâlnește, vorbește cu ele serios, de la egal la egal, ca între prieteni. Și pentru că nu întotdeauna primește răspunsurile pe care le așteaptă, mi-a găsit mie un rol nou în care mă implică extrem de des și de solicitant: să-i traduc în cuvinte ce spune fiecare animal, fie că e vorba de ale noastre (căței, pisici, găini, păsări, pești) fie că întâlnește un gândăcel neidentificat ce pare rătăcit.
O simt tot mai mult ca pe un adult, fie cu unele afirmații care cuprind parcă în ele o înțelepciune trecută de banalitățile noastre de oameni mari dar mai ales atunci când vorbim de abilități. Seara, la culcare, avem câteva joculețe pe telefon pe care le facem toți trei, împreună: unul de logică în care trebuie să continui o secvență și altul în care trebuie să conectezi niște conducte ca să formeze un flux continuu. Și recunosc cu mândrie în suflet că de multe ori, ea este prima care găsește răspunsul potrivit.
Am lăsat partea mea favorită la final: știți cum mă trezește în fiecare zi? ”Bună dimineața, frumusețe mică! Ai chef să ne ridicăm din pat?” Iubirea aceea mare a ei pe care o citeam mai mult în ochișori este acum exprimată atât de emoționant în declarații spontane și în desene pe care mi le face cadou-surpriză, desene în care noi două suntem întotdeauna una lângă cealaltă și în care se chinuie să-mi scrie câte un mesaj care, deși are unele litere lipsă și inversiuni, este citibil imediat: T UBEEC MMI!
Convingerea mea fermă este că trăiesc cea mai frumoasă viață posibilă pentru mine. Și pentru asta îi pot mulțumi doar păpădiei care o face posibilă în fiecare zi!
Las mai jos câteva dintre vorbele de duh ale Aniei, pe care nu am avut timp să le împletesc aici dar care și-au găsit nerăbdătoare imediat loc pe Facebook:
Sinceritate:
-Mami, pot să mă uit pe TikTok?
-Ania, știi că TikTok-ul este o aplicație pentru adulți și mie nu-mi place ce se întâmplă pe-acolo!
-Știu, mami, dar o să dau repede peste înjurături pentru că mie nu-mi place să aud o înjurătură de două ori, eu vreau să o aud doar o dată!
5.30 dimineața. Ania, scărpinându-se strașnic la un picioruș, mă informează alarmată:
– Mami, am purici!
O liniștesc mormăind prin somn:
– Nu sunt purici, iubire. Te-au mușcat țânțarii.
– De unde știi? Ai fost de față?
Șiiiiiiiiii … ne-am trezit. Bună dimineața!
Dimineți cu Ania:
Fac liniștită duș, gândindu-mă la ale mele, când se izbește cu putere ușa de perete și aud un glas cristalin de păpădie:
-Șiiiii … aici este baia noastră!
Mă arunc spre prosop ca să mă ascund de vizitatori inopinanți dar rămân cu mâna în aer. Purtat în palme de fetiț, tronează un melc. Sunt în siguranță. Înghesuit în cochilie și preocupat cu ale sale, melcul nu cred că a văzut nimic indecent. În timp ce pleacă grăbită lăsându-mi ușa larg deschisă, o aud pe Ania cum îi explică domnului melc:
-Dacă mă auzi că scot sunete din-astea (râde forțat și zgomotos): ha-ha-ha-hi-hi-hi-hu-hu-hu, să nu te sperii. Înseamnă că râd.
Printre negocieri și compasiune.
-Mami, când ne trezim noi la 5 sau 6 dimineața (nu exagerează deloc), vreau să-mi cauți costumul meu de schelet de Halloween ca să mă îmbrac cu el!
-Bine, suflet, culcă-te acum, te rog, că mi-e somn!
O aud cum se gândește nerăbdătoare.
-Sau mai bine ne trezim la 2, mami…
-În niciun caz, Ania! Dacă ne trezim la 2, ne culcăm înapoi până la 6.
Pauză.
-Mai bine culcă-te, mami, că ți-e somn. Discutăm la 2.
– Mami, ți s-au uscat buzele. Limbă-le!
Teoria renașterii:
-Ania, tu știi ce e aceea o pasăre Phoenix?
-Bineînțeles. E o pasăre care arde, se transformă în semințe mici gri iar apoi un om îi spune: Hai, nu te mai da în spectacol!, și ea se face la loc cum era.
