Plouă de dimineață. Suntem doar noi două acasă (mă rog, cu Enzo, Masha, Lulu, Pisi, Ivan, Ivana, Zara, Alexei, peștișorii și găinile). Auri și Dorin sunt în excursie iar domnul tătic e plecat în ceva campanie electorală.
Plictisită de același peisaj, Ania dorește să se jucăm în dormitor, un spațiu destinat doar somnului și îmbrățișărilor matinale cu tăticul ei, lipsit de jucării sau de orice alte tentații ludice.
Jucăm ”Imită șoferul”. Ok, în mod tradițional, jocul se numea ”Imită șeful”, dar din oarece motiv (poate pt că la noi în casă nu sunt șefi), păpădia l-a transformat pe acesta în șofer, de care, Slavă Domnului, avem destui. Eu trebuie să fac tot ce face fetițul. Șiiii, ce credeți voi că voia fetițul să facă? Exact, să se transforme în cățeluș. După ce lătrăm pe săturate, ne scărpinăm cu picioarele, ne tăvălim și ne rostogolim în pat, ne lingem mâinile și respirăm sacadat, puica vine cu o altă propunere, inedită:
-Mami, tu acuma ești iară om și eu sunt tot cățeluș și tu țipi la mine să vin la tine că umplu patul de păr (pe Masha nu cred că ar distra-o foarte tare acest reminder) și eu vin și tu-mi pui pătura în cap și mă blochezi acolo și eu mă deblochez că sunt cățeluș deștept și tu țipi și-mi spui că nu am voie.
Ok, cam multe negații, țipete și interziceri pentru gustul meu dar hei, e jocul fetițului. Să începem.
După vreo trei ture, Ania e nemulțumită de mine că nu țip destul de tare:
-Țipă taaareee, mami și zici așa: nu ai voie, nu ai voie, nu ai voie!!
Habar nu am de unde a apărut această nevoie a păpădiei să se țipe la ea dar again, not my game. Mă conformez tiparului impus, cu o singură excepție: mi se împleticește limba în gură și gândurile în cap așa că, după ce repet nenumărat:
-N-ai voie să-mi umpli părul de pat!
decidem că acest joc este mult prea complex pentru mine și remizăm spre un: nu ai voie să sari în pat.
După vreo oră de țipete cât n-am produs eu în 5 ani de zile, începem să facem exerciții de gimnastică.
Deși credeam că am performat satisfăcător pentru gustul fetițului, când vine ta-su acasă, îl supune aceluiași tratament de țipat.
În altă dimineață, Ania îmi ia mâna și se bate singură ușurel pe burtică cu ea.
-Heeei, reacționez eu instinctiv și spontan, trăgându-mi mâna ca arsă. Nu o bate pe fetița mea că nu accept așa ceva.
Râde și-mi răspunde voioasă:
-Voiam să văd și eu cum se simte bătaia, mami!
Ok, găsesc două variante: ori păpădia vrea să cucerească teritorii necunoscute, ori copilul nostru ne cere subtil mai multă autoritate în viața ei. Ei bine, să fie sănătoasă! Eu n-am belșug la așa ceva. Las că o să vadă ea de-astea când o crește mai mare, că doar societatea noastră e plină de negații, interziceri și țipete, mai mult sau mai puțin fizice!
Sursa foto: http://informatii-pretioase.ro
