Nu mi-a fost niciodată teamă de provocări așa că nu mi-a fost greu nici să mă lansez într-un proiect ambițios: să-i construiesc fetiței mele o casă pentru păpuși. E drept că nu am niciun fel de studii în domeniul construcțiilor dar acum pe bune, cât de greu poate fi?! Nu ne spuneau nouă profesorii în școală că dacă nu învățăm ajungem pe șantier?! Vă dați seama cât de pregătită sunt acum, 17 ani mai târziu.
Treaba asta cu proiectantul și arhitectul, sincer, mi se pare cam de umplutură. Eu am clar în minte cum arată construcția finală, nu e necesar să fac calcule matematice inutile și să încep să desenez aiurea în tramvai. Ca material de lucru am ales lemnul, nu pentru că aș ști mai multe despre tâmplărie dar fii-mea are niște cuburi din lemn moștenite de pe la verișorii mai mari care sunt extrem de frumos colorate și care vor arăta minunat în rezultatul final. Treaba merge ca unsă: iau lipiciul și cuplez armonios cuburile între ele. După vreo douăzeci de minute observ că direcția în care se îndreaptă construcția mea nu este una plană. Compar două cuburi și observ două mărimi milimetric diferite. În regulă, ne adaptăm! Îi voi conferi o finalitate aerodinamică, întocmai ca o pasăre ce dorește să-și ia zborul. Va fi o căsuță a viselor ce zboară în univers spre îndeplinire. Realizez că am uitat să planific un etaj. Calculez cum aș putea construi unul acum dar mă găsesc în imposibilitatea de a furniza o forță ce să susțină construcția. Nu-i nimic. O singură cameră va oferi imaginea de libertate. Mirosul lipiciului devine înțepător. Scot construcția afară să se aerisească. Câteva ore mai târziu, în timp ce admiram ploaia de la geam, îmi amintesc de proiectul meu. Cuburile au început să curgă. Cercetez eticheta de la lipici și constat cu uimire că acesta nu este nici rezistent la apă, nici lipici pentru lemn. Încerc să peticesc ce mai pot și rămân fără material de construcții. Ok, e timpul să renunț! Dar mi-e greu. Dacă nu poate fi o căsuță pentru păpuși sigur este o operă de artă. Acum pe bune, cât de greu poate fi să fii artist?! Pariez că nici ei nu știu în majoritatea cazurilor care va fi rezultatul final. O las în mijlocul bucătăriei cu speranța că voi avea mâine inspirația de a-i găsi un nume. Când mă trezesc noaptea să beau apă, mă împiedic de ea și-mi sucesc glezna. Aprind becul și-mi palpez locul dureros. E în regulă, nu s-a umflat deci nu e luxație. Acum pe bune, cât de greu poate fi să fii și medic?
Din ce în ce mai multe voci susțin că sistemul nostru de învățământ are o programă prea încărcată, că bombardăm bieții copii cu informații care nu îi vor ajuta în viață în loc să le creăm spațiu pentru a se dezvolta în direcția dorită și pentru care au aptitudini. Păi bine, și atunci cum am mai putea noi să fim buni la toate?! Ce am face atunci cu toate sfaturile acestea care ne sufocă dacă nu le oferim gratuit și cu bune intenții?!
Toată lumea știe că românii au o multitudine de abilități:
-sunt extrem de pricepuți la sportul de performanță; știu exact ce o motivează pe Halep și de ce a pierdut Steaua în meciul cu Astra;
-sunt politicieni înnăscuți; știu cum ar trebui să guverneze corupții aleși în fruntea țării;
-sunt cei mai buni medici autodidacți; doar să le spui unde te doare și-ți vor dezvălui cu lux de amănunte toată istoria bolilor din ramura ta familială;
-sunt niște afaceriști fenomenali; pot garanta pentru asta toți vânzătorii din piețe;
-sunt scriitori excepționali; ce contează că au doar un blog citit în mare parte de prieteni și rude; practic, doar un pas mai e până la a te face frate de cruce cu Eliade;
-sunt cei mai mari experți în creșterea copiilor; toate noțiunile de psihologia copilului, de educație și de pedagogie vin la pachet cu nașterea primului odor;
-sunt cei mai buni psihologi; cine altcineva dacă nu un prieten îți va oferi sfaturi despre cum să-ți salvezi relația și să ai mai multă încredere în tine?!
-sunt excelenți constructori, tâmplari, electricieni, economiști, informaticieni, comercianți … și toate acestea vin nativ, fără a fi nevoie de vreo diplomă care să-i acrediteze.
Românul nu s-a născut doar poet ci și sportiv de performanță, artist, constructor, politician și încă multe alte meserii care poate nici nu au fost inventate încă.
Când am terminat facultatea am crezut că am devenit psiholog. Apoi am intrat în câmpul muncii și mi-am dat seama cât de multe mai am de învățat, că teoria nu se prea armonizează cu practica. Am urmat cursurile de perfecționare ce-mi erau cerute ca să mă dezvolt dar m-am afundat și mai mult în beznă. Abia când a început curiozitatea profesională să mă îndemne să studiez benevol și din timpul meu liber, doar pentru că simțeam nevoia de mai mult, mi-am dat seama cât de puține lucruri știu de fapt despre această meserie.
Admir capacitatea noastră de a ne adapta, de a găsi soluții la probleme noi. O consider un semn de inteligență. Dar atunci când îți oferi sprijinul într-un domeniu care te depășește, s-ar putea să faci mai mult rău decât bine.
E atât de ușor să dai sfaturi încât uneori uiți că cel din fața ta e complet diferit de tine, uiți că poate nu simte la fel, că este motivat de alt avânt interior, că are o cu totul altă experiență de viață. Uiți uneori și cât de puține lucruri știi tu de fapt despre acel subiect. Dar hei, măcar ești bine intenționat! E adevărat că acel sfat oferit te face pe tine să te simți mai puternic, mai bun, mai generos, mai instruit, dar măcar nu dăunează nimănui. Mă rog, nu mai mult decât o gleznă luxată în toiul nopții. Dar ce mai contează că doar nu e glezna ta și cu siguranță bunele intenții ți-au fost citite în priviri!
Sursa foto: http://smallville.com.au
