Persoanele cărora le este răpită libertatea o perioadă mai mare de timp, ajung să dezvolte o strategie de a se proteja, numită sindromul Stockholm, prin care se identifică cu agresorul, negând orice realitate au simțit până atunci. E o luptă de supraviețuire tradusă prin cooperare, cu scopul de a ne salva dar, care, adesea, se prelungește mult după înlăturarea situației periculoase. Aceste victime vor considera ca fiind normală orice încălcare a integrității lor corporale, psihice sau emoționale, vor fi încurajați de orice semn de bunăvoință din partea abuzatorului și vor ajunge chiar să-i ia apărarea acestuia și să se închidă singuri în lumea pe care, o consideră acum, justă și adecvată.
E greu să nu extinzi această teorie și asupra celor care, atâta amar de vreme, au trăit într-o societate guvernată de credința că cel care deține puterea (fizică, psihică, socială, politică, legală), are întotdeauna dreptate. Începând cu cei 50 și de ani de dictatură comunistă și particularizând-o până la celula de bază a societății, familia, care, cel puțin la noi în țară, încă este una de tip patriarhal, toate structurile societății perpetuează aceeași idee: puterea primează în fața integrității personale. Fie că vorbim de un guvern care se simte îndreptățit să aplice puterea în interesul propriu, fie că vorbim despre un șef care-și exercită puterea aplicând sancțiuni după propriul plac, fie că vorbim despre un judecător subiectiv, fie că vorbim de un bărbat care-și ține femeia ”la cratiță”, fie că vorbim despre un părinte care consideră că bătaia e ruptă din rai, fie că vorbim despre un profesor care simte că educația înseamnă autoritate, ne adaptăm cu toții aceleiași concepții pe care o considerăm normală.
Partea cea mai gravă este că, deși alte societăți au început să se scuture zdravăn de acest concept al puterii greșit înțelese și să interiorizeze alți termeni ca: integritatea personală, responsabilitatea socială, demnitatea umană, etc., noi încă părem la ani lumină distanță de a putea privi dincolo de ceața deasă a puterii impuse asupra celorlalți. Noi încă mergem înainte, cooperând, încă ne salvăm pielea cu prețul stimei de sine erodate, încă răspundem pozitiv agresiunilor și, din păcate, încă perpetuăm aceeași concepție, chiar și atunci când pericolul asupra noastră a trecut deja (e drept, lăsând urme atât de adânci, încât nu le mai putem vedea cu ușurință). Mergem înainte afirmând cu tărie că puterea ne-a făcut să devenim oameni mai buni, că uite ce bine am ajuns la vârsta noastră, fără să conștientizăm preț de nicio secundă că încă suntem victime ale unui sindrom pe care refuzăm să-l recunoaștem și să-l vindecăm.
Nu e nimic greșit în conceptul de putere, singura diferență este în modul cum o înțelegi. Ooo, da, și eu iubesc puterea, sub diferite forme însă: iubesc puterea de a mă simți valoroasă, în pofida celor care doresc să mă îngenuncheze, iubesc puterea de a-mi stabili limitele personale nu de a le impune celorlalți cum să trăiască, iubesc puterea de a-i ajuta pe cei mai tremurânzi, în loc să mă afirm pe mine, iubesc puterea unui zâmbet acolo unde se simte durere, iubesc puterea de a mă vindeca de un sindrom ce m-a format și, mai presus de toate, iubesc puterea de a fi liberă!
Articol publicat în Ziarul Hunedoreanului și pe site-ul www.anchetade hunedoara.ro.
Sursa foto: http://plexisltd.com