Eu sunt o fire pasională. Pun suflet, sunt impulsivă, mă enervez, mă implic, sunt un carusel de emoţii. Le cunosc pe toate şi le experimentez cu succes.
Totuşi, ce nu am putut niciodată să înţeleg, a fost ura. Ura aceea viscerală, care te macină şi mistuie tot înlăuntrul tău. Ura aceea care te ţine noaptea treaz şi care te face să uiţi de empatie, bun simţ sau bunătate. Ura aceea care îţi arată o faţă înfricoşătoare a ta, adormită undeva în străfundurile conştiinţei tale. Ura aceea care te mână într-o luptă fără reguli, pe viaţă şi pe moarte. Ura aceea care întunecă tot din jur şi îţi lasă un singur drum pe care mai poţi să mergi.
O văd uneori în jur, şi într-un fel, mă fascinează. E atât de puternică şi de neagră încât preia controlul total asupra vieţii celuilalt.
Nu ştiu cum se naşte. Probabil dintr-un suflet supus constant la multe suferinţe. Probabil într-un suflet care a pierdut (sau simte că a pierdut) tot. Poate că şi eu aş fi capabilă de o asemenea ură dacă aş pierde tot.
Se spune că de la iubire la ură e un pas. Se spune că dacă nu iubeşti nebuneşte, nu poţi nici urî cum se cuvine. Eu nu prea sunt de acord.
Cunosc iubirea aceea totală, capabilă de sacrificiul suprem, iubirea aceea în care treci instantaneu pe planul doi şi ai face orice pentru celălalt. E drept că asta e iubirea pentru păpădia mea, dar am cunoscut şi pasiunea de început pentru un bărbat când mâncam, dormeam şi visam prin celălalt. Nu a durat niciodată mult dar nici nu s-a transformat în ură. În indiferenţă poate, în durere, în ambiţie sau într-o iubire mai calmă, mai aşezată, mai reală, dar niciodată în ură.
Bineînţeles că am avut şi eu parte de dezamăgiri. M-am simţit şi eu trădată, rănită, afectată, dar, din fericire, niciodată de cei dragi mie. Când îţi permiţi asemenea sentimente intense şi nimicitoare, mi se pare că te laşi pe tine deoparte şi-l aşezi pe celălalt pe un piedestal de pe care, tot tu, încerci cu toate puterile să-l dobori.
Oamenii sunt liberi să facă orice îşi doresc, chiar dacă asta înseamnă uneori să te rănească pe tine. Dacă îi tragi la răspundere pentru asta, înseamnă că nu le accepţi această libertate, înseamnă că încerci să îi subjugi dorinţelor tale. Şi asta nu e corect. Întotdeauna ai alte variante pe care să le alegi.
Pentru mine, această variantă e plecarea. În general, sunt foarte tolerantă şi îmi asum faptul că aş putea fi mai puternică decât alţii. Nu contabilizez greşelile, nu funcţionez pe principiile quid pro quo. Tu poţi greşi mai mult decât mine dacă asta e ceva ce eu pot manageria bine pentru mine, dacă sunt greşeli pe care le pot accepta. Însă poate veni un moment când o greşeală care pentru tine poate fi una minoră, pentru mine să însemne mult mai mult, capătul a tot. Poate fi brusc şi pe neanunţate, dar va fi definitiv. Fie că a fost vorba de iubiţi sau de foste prietene cu care am împărţit ani buni de viaţă, întotdeauna am plecat fără să mă mai uit deloc înapoi. În momentul în care am conştientizat că nu te mai vreau în viaţa mea, alegerea a fost simplă şi uşoară.
Îmi amintesc şi acum cu drag de ei, de toate chestiile faine pe care le-am făcut împreună. Îi mai revăd uneori, ne zâmbim şi mai schimbăm două vorbe. A fost frumos dar ştiu că nu mai există nimic acolo, nimic din ce e viaţa mea acum, nimic din ce m-ar putea ajuta să cresc.
Aşa e viaţa, minunată! Întâlneşti oameni cu care împarţi un drum mai lung sau mai scurt, oameni care la un moment dat te-au ajutat să devii tu, pe care i-ai ajutat să se cunoască. Pe cei care se potrivesc cu tine încerci să-i ţii aproape, pe alţii îi eliberezi ca să întâlnească oameni asemenea lor.
De ce să te laşi mistuit de ura aceasta nimicitoare în loc să alegi să îmbrăţişezi libertatea şi să-ţi iubeşti aproapele?!
Sursa foto: https://lunaphyte.wordpress.com
