Am citit recent la o postare de pe Facebook niște comentarii care m-au întristat foarte tare. Postarea se referea la faptul că unele persoane se simt deranjate de gălăgia făcută de copii în supermarket-uri, restaurante, vacanțe, pe stradă, etc și că responsabilitatea de a manageria această situație revine, bineînțeles, părinților. 

Nu m-a deranjat opinia aceasta pentru că fiecare e liber să simtă ce își dorește și chiar eu le sunt recunoscătoare celor care își asumă că nu vor să facă copii doar de dragul de a-i face, populând astfel lumea cu suflete nefericite care nu au cerut să se nască. În plus, nici eu nu cred că e ok ca ceilalți să fie deranjați de păpădia mea. Dacă suntem în loc public și nivelul de sunete devine prea strident, fie ele și de veselie, o temperez puțin pe puică explicându-i de ce. Vreau să învețe de mică să ofere respect, să învețe regulile de comportament civilizat în societate ca să putem primi la rândul nostru respect și bună purtare de la ceilalți. În cazul unui tantrum, soluția e să-l scoți cu blândețe pe cel mic din locul aglomerat care, oricum nu-l ajută deloc în acele momente. Evit, de asemenea, să o duc pe fetițul meu în locuri unde știu că s-ar plictisi, ar agita-o sau nu i-ar plăcea, nu pentru că mă gândesc la ceilalți ci pentru că nu vreau ca ea să fie altfel decât veselă și binedispusă. Din fericire și spre deosebire de mulți alți părinți, noi avem o alternativă excelentă unde să o lăsăm în siguranță.

Dar la fel nu cred nici că eu ar trebui să-i poluez sonor pe cei din jur nici cu râsul meu strident, nici cu muzica mea, cu vehemența cu care îmi strig părerile, cu râgâitul, sforăitul sau țipatul, cu lipsa mea de bun simț. Cu toate acestea, deseori se întâmplă să nu mi se returneze favoarea și atunci accept cu seninătate libertatea de a fi diferiți.

M-a deranjat însă cum se punea problema printre comentatori și, din păcate, erau o grămadă cu aceeași percepție. Din nou însuflețiți de același patos care parcă aștepta demult să răbufnească undeva și au găsit acum locul și momentul, aruncau cu argumente de genul:

-copiii din ziua de azi sunt prea răzgâiați și nu au nicio noțiune de bun simț;

-părinții sunt clar vinovați, de ce nu stau acasă cu copiii în loc să-i deranjeze pe ceilalți cu plodul lor, le-a trebuit copil, să stea acasă cu el;

-părinții ar trebui să fie mai stricți, mai severi și mai brutali cu copiii din ziua de azi, să le astupe gura atunci când îndrăznesc să comenteze sau să se miorlăie,  că au pierdut controlul, li se urcă în cap și nu mai știu ce-i respectul;

-părinții de azi nu mai știu să-și educe copiii în spiritul cumințeniei și al rușinii.

Mi-e greu să diger ce citesc. Dacă așa stă treaba per general, dacă așa urmează să fie crescuți copiii, mă întreb cum va fi societatea noastră din viitor. Poate la fel ca și cea actuală?

Încă nu înțelegem că e de o mie de ori mai greu să repari un adult decât să-l crești adaptat și echilibrat. Încă nu realizăm cât de ciobiți suntem noi sau de unde provine toată ura pe care o simțim și nu știm cum să o pansăm. Încă nu știm că odraslele, plozii, copiii noștri nu sunt un accesoriu pe care ți-l poți cumpăra sau nu, că sunt oameni ca și noi, că merită respectul de care ne bucurăm și noi, că au aceleași drepturi ca și noi, că pot face lucruri care nu ne plac, la fel ca toți cunoscuții noștri, că sunt deja, de când au intrat în lumea asta, societatea noastră. Îi reducem, probabil fără să conștientizăm cu adevărat, la statutul de obiecte, animale de companie, ființe insignifiante, persoana a treia despre care se vorbește chiar în prezența lor, care este cel mai bine să fie dresate, manipulate, astupate, dosite, chiar agresate spre binele lor (după cum relevă cele mai recente studii ale concepțiilor românești), până în punctul când vor reuși să dețină și ei, puterea de care ne bucurăm noi, până când nu şi-au făcut şi ei un stagiu suficient în suferinţă, asemenea nouă. Abia atunci le acordăm dreptul de a sta de vorbă de la egal la egal. Repetăm la nesfârșit un tipar după care am fost croiți și noi, fără să realizăm cât de distructiv a fost acest tipar pentru sufletul nostru.

Nelson Mandela spunea ”There can be no keener revelation of a society’s soul than the way in which it treats its children!” – ”Nu există revelație mai mare asupra sufletului unei societăți decât prin felul în care își tratează copiii!”. Om avea noi un suflet atât de hain și putred pe dinăuntru?!

Mă uit la maldărul de comentarii ce se derulează în fața mea ca la un morman de gunoi. Simt nevoia să fac ceva, să mă apuc de curățenie, dar e atât de mult de lucru încât nu cred că voi avea timp să termin treaba. Sunt tentată să renunț, să trăiesc în colțișorul meu de care am eu grijă. Cu toate acestea, încep să scriu încet la textul de mai sus. Poate o găsi fii-mea niște timp să mă ajute să termin, când o crește mai mare …

Sursa foto: projectgrace.com, https://www.facebook.com/childrensmovementFL/

 

 

Când îți primești cetățenia de om?
Tagged on:                     

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *