Suntem produsul eredității , al mediului și al educației. Suntem ”eu” pentru că ne naștem din părinții noștri, în familia și țara în care trăim, aproape de cei care ne învață despre bine și rău, alegând mereu cine vrem să fim.
Mi se pare fascinant cum un fapt aparent minor, care poate trece ușor neobservat, ne poate influența în viitor întreaga viață. Cum o întâlnire sau o coincidență banală poate seta muzica pentru viitorul nostru dans prin viață. Poate când erai foarte mic ți s-a furat jucăria preferată, ai suferit foarte mult și de atunci ai început să fii extrem de atent cu ceea ce îți aparține. Prietenii pot spune că ești avar dar ei nu au simțit durearea ta așa cum ai făcut-o tu. Poate când ai fost prima dată la un concert cu Angela Similea ți s-a părut cea mai luminoasă și caldă ființă de pe pământ și de atunci cauți mereu în lumina reflectoarelor, aceeași imagine a ta proiectată acolo.
Uneori încerc să identific în trecutul meu un astfel de moment: când a început iubirea asta mare a mea pentru copii, cum s-a instaurat în mine nevoia de stabilitate și rutină, de ce îmi plac mie castraveții murați?
E un proces de introspecție pe care, mai devreme sau mai târziu, cu toții îl vom începe.
În fiecare dintre noi există un alter ego, un alt sine care stă ascuns și tăcut și care, în alte circumstanțe, ghidat de alte evenimente prin care am fi trecut, ar fi putut ieși la suprafață, devenind cel dominant.
Câteodată, sinele nostru eșuează. Fie printr-o întâmplare tragică, fie printr-o revelație care va aduce în lumină alter ego-ul. Îi vom auzi atunci pe cei din jur: ”Am crezut că îl cunosc după douăzeci de ani! Era foarte fericit, îmi spunea asta mai mereu. A lăsat totul în urmă, slujba lui generos plătită, familia, mașina și cățelul și a plecat în munți să se facă pădurar!”.
Mi se pare fantastic să mă pot gândi la o altă ”mine” care aș fi putut fi.
Și nu mă refer aici la regrete: dacă aș fi mers la informatică acum eram IT-stă prin Finlanda. Pentru mine, regretele înseamnă că nu îți dorești suficient acel lucru, altfel ai face ceva în privința asta. Eu mi-am descoperit pasiunea de a scrie după 30 de ani și i-am găsit un locșor confortabil lângă familia mea pe care o iubesc și lângă meseria care-mi place tare mult. E adevărat că dacă m-aș trezi peste noapte că sunt Dragnea și aș avea capacitatea de a da legi cum mă taie pe mine capul, printre preferatele mele ar fi ca nimeni să nu fie obligat să-și aleagă o meserie atât de devreme. Vă dau de la mine timp și bani să experimentați, să învățați, să încercați, să faceți voluntariat și să decideți apoi conștient în care profesie veți merge mereu cu zâmbetul pe buze. E drept că tot eu aș declara și ciocolata obligatorie în fiecare zi, așa că nu puteți să mă luați prea mult în serios atunci când vine vorba de politică. Dar cred cu tărie că niciodată nu e prea târziu să te faci fericit.
Nu mă refer nici la lucruri imposibile: dacă aș fi avut talentul lui Eliade acum îmi admiram Pulitzer-ul din bibliotecă. Alter ego-ul tău nu e un om îmbunătățit, ești tot tu dar în alte circumstanțe.
Cred că eu aș fi reușit cu succes să fiu un călător excepțional. Nu genul acela care se cazează la 5 stele și se laudă apoi că a vizitat India și că a fost minunat. Un călător implicat pe deplin în misiunea lui de a inspira tot noul pe care-l întâlnește. Poate că aș fi ajuns întâmplător să fiu multimiliardară la o vârstă fragedă și, din plictiseală, aș fi plecat într-o călătorie spre Zimbabwe. Acolo aș fi simțit pentru prima dată că trăiesc cu adevărat. Mi-aș fi dedicat apoi întreaga viață aventurilor trăite prin țări uitate de lume. Aș fi deschis vreo 5730 de fundații umanitare pe care le-aș fi finanțat și aș fi adoptat toți cățeii pe care i-aș fi întâlnit pe stradă.
Sau poate că aș fi fost săracă lipită și aș fi plecat cu rucsacul în spate în căutare de noi tradiții și culturi cu care să mă hrănesc. Liberă, fără bariere, aș fi zburat unde m-ar fi dus vântul. Poate aș fi învățat să pescuiesc la copcă în apele nordului, să pictez fețele încrețite ale bătrânilor unui trib african, să înconjor cu un sari trupul unei indience zvelte, să distilez votka într-o căbănuță din munții Ural, să depun un jurământ de tăcere vreme de doi ani într-un templu budist, să fiu un vânzător priceput al ustensilelor pentru căutat aur în albiile râurilor din California și să prepar cel mai bun pad thai din întreg ținutul unui sat thailandez.
Cine știe cine aș fi putut fi dacă nu îmi iubeam cu atâta pasiune familia, dacă nu simțeam nevoia de stabilitate, dacă nu îmi plăceau castraveții murați?!
Voi ați încercat vreodată să vă imaginați cine zace ascuns în voi, amuțit pentru eternitate de acel fapt minor, a cărui magnitutine nu v-a trecut prin minte să o luați în considerare?
Articol apărut în http://www.anchetadehunedoara.ro/opinie/.
Sursa foto: http://www.platinumcarela.com
