Eu nu cred că sensul unei religii este de a demonstra (sau nu) existența unei entități superioare. Cred că acordăm o importanță prea mare dezbaterii: există sau nu Dumnezeu. Nimeni nu ar trebui constrâns (indiferent de modalitatea în care se face) să creadă în divinitate, să aleagă urmarea dogmelor religioase sau, din contră, să fie blamat pentru că a făcut-o.
Eu văd religia ca pe o poveste. Are farmec atâta vreme cât nu începi să raționalizezi existența zânelor.
Convingerea mea este că religia are puteri terapeutice, în special pentru cei cărora nu le-a mai rămas nimic, în afară de credință, pentru cei care simt că au pierdut tot, dar le-a rămas ceva: speranța. Cred că religia poate salva vieți și poate face ca oamenii să devină mai buni. Cred că, la un moment dat, religia a avut un rol fundamental în eliminarea amenințării haosului, prin implementarea unor paradigme de bine și de rău.
Visul meu în domeniul literar este să reușesc, vreodată, să citesc ”Tratatul de istorie a religiilor” al lui Eliade.
Sunt fascinată de cultura budistă, de teoriile orientale, de templele și călugării budiști. Ador muzica gregoriană (un stil muzical liturgic, caracteristic catolicilor și care utilizează exclusiv vocea umană). Îmi place să admir bisericile creștin ortodoxe (cu cât sunt mai micuțe, mai vechi, mai dărăpănate, mai întunecoase, mai solitare și mai pustii, cu atât le găsesc mai sacre).
Problema mea este cu interpretarea religiei în zilele noastre (în special cea creștin ortodoxă, căreia îi aparțin), care, de multe ori, este tradusă prin preoți fără har. Contest manipularea, limitarea liberului arbitru, îngrădirea și ajustarea ființei omenești. Cred că, din păcate, lipsa capacității de adaptabilitate a preoților din zilele noastre, duce la scăderea numărului de enoriași.
Botezul Aniei a fost un ritual de care am vrut să ținem seama. În 18 iunie 2015 fiind aniversarea noastră de 10 ani de la căsătorie, am decis ca botezul Aniei să aibă loc în preajma acestei date. Am ales o biserică mai lăturalnică, și un preot care ne este prieten de familie.
Îmi doream ca botezul micuței noastre să fie un moment special, cu încărcătură emoțională. Ei bine, lacrimi au fost din belșug, dar nu din cele pe care mi le doream.
Zi frumoasă și însorită a fost în 20 iunie 2015. Casa plină de oaspeți, cu bunici, mătuși, verișori, nași, finuți veniți de departe. Agitație mare și nu prea benefică pentru puiuțul de om (după cum ne-am dat seama mai târziu).
Am respectat tradiția, moașa a venit la noi acasă și a îmbrăcat bebelușa în ținuta populară pe care o achiziționase (consultându-se cu mami). Îmbrăcat e un fel de-a spune, pentru că de fapt a reușit să-i pună o opincuță în picioruș. De restul, s-au ocupat mami și Auri (bunica maternă), pe motiv de lacrimi de Ania.
Așezată confortabil într-un coșuleț de paie, adus ca recuzită de către nași, am purces spre biserică, unde ne aștepta o mulțime de prieteni.
Slujba a început frumos, cu Ania legănată în coșulet, de moașă și de nașă, care ținea fiecare de câte o baieră. Părintele, impresionat de ținuta moștenitoarei, a cerut dreptul de a-i face o fotografie. Mami avea zeci de fluturi în stomac, pe care este foarte posibil să-i fi transmis și puicii, pentru că imediat ce a trebuit să fie luată în brațe de nașă, s-a dezlănțuit potopul de lacrimi, din sufletul ei de copil necăjit.
Și-atunci a început tragedia, pe care proaspăta mămică, a trăit-o la sfânta slujbă de botez. Ania plângea că era într-un loc străin, că era purtată de brațe pe care nu le cunoștea, că era când îmbrăcată, când dezbrăcată, că era scufundată în apa care ei nu-i plăcea. Mami plângea, în rând cu ea, din deznădejde, din neputința de a-și alina puiul, de a-l lua în brațe și a-i spune că totul e în regulă, din promisiunea solemnă pe care și-o făcuse, de a nu o lăsa niciodată pe Ania să plângă neconsolat. O luam, printre picături, cât puteam, în brațe, se liniștea puțin pentru ca apoi s-o ia de la capăt, când îmi era luată, din nou, de la piept. Mi s-a părut că a durat o veșnicie.
Soră-mea mi-a spus, râzând, mai târziu, că nu a mai văzut la niciun botez, așa o mămică super activă și implicată în creștinarea propriului odor.
Nu știu care au fost motivele care au cauzat acest ”dezastru” (poate pentru că Ania era deja măricică, avea aproape trei luni, iar botezul se face la șase săptămâni , poate agitația dinaintea slujbei, poate emoțiile transmise ale mămicii, poate pentru că totul era nou) și nici nu mai contează. Contează ușurarea cu care am ieșit din biserică, fericită că sunt lângă Ania, că e creștinată și că ne îndreptam acum spre prima ei petrecere importantă.
Sărbătorirea botezului a avut loc pe terasa unui restaurant, înconjurați de toți oamenii dragi nouă. Micuța creștină nu a participat prea mult la dans, din cauza muzicii care răsuna destul de tare, dar a avut camera ei unde s-a întreținut cu cei din familie, în special cu Auri .
Trebuia să aibă loc dansul tată-fiică pe melodia Daughter – Loudon Wainwright III, dar care s-a amânat pentru petrecerea de un an, deoarece la ora aceea, Ania trăgea un strașnic și binemeritat pui de somn.
Pe un ecran situat strategic, s-a derulat încontinuu o prezentare power-point realizată de mine, cu fotografii și gânduri despre Ania, pe fundalul sonor al melodiei lui Israel Kamakawiwo’ole – Somewhere over the rainbow.
La 12 noaptea a sosit surpriza pregătită de nași, ursitoarele care au norocit-o pe Ania.
Imediat după aceea, fetița curajoasă s-a retras acasă, în pătuțul ei, însoțită tot de Auri și urmată la scurt timp de mămica plângăcioasă (și probabil încă destul de hormonală).
Îmi amintesc că scena plânsului meu din biserică a trecut destul de bine mascată întrucât m-a întrebat cineva la petrecere, nu mai îmi amintesc cine:
-Am văzut că ai lăcrimat! Plângeai de emoții?
-Nu, de disperare că mi se maltratează emoțional copilu’.
A zâmbit amabil, persoana respectivă, dar s-a îndepărtat aruncându-mi priviri ciudate. Pun pariu că s-a rugat apoi pentru iertarea păcatelor mele și pentru sănătatea mea mentală.
Prietenele pe care le posed, bineînțeles că nu au ratat ocazia să facă bâză de mine. Le-am răspuns, râzând:
-Helloo-oo!!! Am plâns tot drumul, când am plecat în concediu, fără cei trei cățeloi ai mei. Vă așteptați la altceva de la mine??
Una peste alta, a fost un eveniment care mă bucur că s-a întâmplat. Cu siguranță, aș face multe diferit acum, dar a fost o experiență din care am avut de învățat. Ca atare, la vaccinul de trei luni ce a urmat imediat după botez, de-abia dacă am stors trei lacrimi, și alea firave și amărâte.
Îmi asum apelativul de ”nebuna care a plâns ca disperata la botezul copilei ei” și vă spun cu mândrie că atunci a fost singura dată din viața Aniei, când a plâns, parțial neconsolată.
Aici aveți ce scrisesem eu pentru Ania, în filmulețul care rula, la petrecerea ei de botez:
Ania-Carla,
Ce vei vrea tu să știi, când vei fi o domnișoară veselă și fericită, despre botezul tău?
Nu știm! Vom încerca să tragem adânc aer în piept și să inspirăm toate culorile, mirosurile, sunetele și emoțiile, pe care le-am simțit la sărbătorirea ta creștinească și să le imprimăm trainic în memoria sufletului nostru. Fiecare ți le va povesti pe limba lui și astfel, cred că va fi, ca și cum, începi să-ți amintești.
Să-ți spun despre tine?
Ne-am pregătit temeinic pentru venirea ta pe lume. Am învățat din cărți că plânsul e bun, că e comunicarea ta cu noi, că te detensionează. Ne-am încurajat reciproc, pentru perioadele de plâns, cu care ne amenința toată lumea, când cu inima cât un bob de mac și simțindu-ne total inutili și neputincioși (ca orice părinte care echivalează lacrimile cu suferința), ne vom spune „Da-da, plânsul e bun!”. Tu cred că te-ai gândit însă la noi și-acum de-abia-ți cunoaștem plânsul. Ești o fetiță cu liniște-n suflet!
Ești foarte generoasă, împarți zâmbete oricui, cu dărnicie: le zâmbești cărților din bibliotecă, floricelelor, năsturelului de la cămașa lui tati, cățelușilor și razelor soarelui.
Uneori, când stăm la povești, ridici câte-o sprânceană a privire neîncrezătoare, de parcă zici „Hai, tu mami, pe bune?” sau „Taaatiii, nu cred c-ai făcut astaaaa!!!”.
Ești înțeleaptă, ai răbdare cu mami în fiecare dimineață, să-ți probeze zeci de hăinuțe, de parcă te pregătește pentru un mare bal. Te uiți îngăduitor la ea și-aștepți să găsească ținuta potrivită pentru astăzi, total neinteresată de cum vei arăta, dar bucuroasă pentru o nouă zi împreună!
Te-ai născut să fii fetiță și încă una extrem de grațioasă și delicată! Vorbesc despre asta mânuțele tale, care mereu au degețelele arcuite, chiar și atunci când dormi! Poate unii oameni nu cred, dar tu chiar ești o prințesă dintr-o poveste minunată! Prințesa inimilor noastre!
Ești tolerantă când ți-e foame și tati încălzește prea tare lăpticul. Ne dojenești blând, cum numai tu știi, în timp ce tati se grăbește să-l răcească.
Ne povestești câte-n lună și-n stele, cu mânuțele și piciorușele tale zglobii, cu gurița ta știrbă, care e plină de sunete din ce în ce mai colorate, cu expresivitatea mutrițelor tale, zâmbind cu ochișorii tăi luminoși, într-un fel ce nu l-am mai văzut niciunde, nicicând, cu privirea ta atât de pură, de sinceră, de profundă, care răzbate parcă dincolo de conștientul nostru, ochi în ochi, suflet în suflet!
Te-ai născut cu o inimioară roșie ca focul, sub ochișorul drept, ce te-a ferit de deochiul din bătrâni. Poate va dispărea până te vei admira tu în oglindă, dar vrem să știi că a fost acolo, să nu uiți de ea, pentru că e specială și ți-a purtat noroc!
Să-ți povestesc despre noi?
Sunt zece ani de când, tot într-o zi de iunie, mami și tati au primit livretul de familie, pe care acum l-ai completat tu. Ne regăsim în fiecare seară lângă pătuțul în care dormi, privindu-te în liniștea somnului tău și visăm … atât de frumos …. visăm!
Sursa foto: www.instemporel.com, mrandmrsinterior.com, www.fotovideobrasov.ro, www.flickr.com
