Ania tocmai a terminat de mâncat prânzul. Am spălat vasele şi mă apuc să adun jucăriile abandonate pe covor în timp ce puica vine preocupată din baie cu un lighean pe care-l aruncă la picioarele mele. Îmi cercetez insultată şosetele şi mă scuz în faţa fetiţului:
-Azi dimineaţă le-am pus curate, zău, chiar nu au nevoie de băiţă!
Îmi ignoră scuzele dar se uită în continuare la mine, aşteptând.
-Aha, vrei să ne jucăm cu ligheanul.
Mă uit în jur şi prind de coadă o pisicuţă tărcată care se odihnea liniştită lângă noi. O pun în centrul ligheanului şi e rândul meu să aştept.
Fără să caute prea mult, Ania apucă o bilă portocalie de plastilină întărită şi îi dă un brânci în jurul pisicuţei. Bila zăludă se învârte fericită pe marginea ligheanului.
-Haaaa, jucăm la ruletă, pui! strig eu bucuroasă.
În timp ce scutur bila în pumn, performez nişte mătănii entuziaste:
-Şiiiii … hai cu mama, bilă norocoasă! Am nevoie de un 7 roşu. Se poate un 7 roşu, te roooog! Pentru pisicuţa cea tărcată? Şi pentru Ania? Un 7 roşu pentru Ania! Acuuum!!
Eliberez bila în lighean în timp ce puica se uită atentă după şaptele cerut.
-Daaaaaaa!!! Am învins!!!! Am înviiiiiins!!!
Nu știu exact ce am învins și nici n-am timp să meditez la exclamațiile care-mi ies pe gură în timpul exaltării, pentru că încep să ţopăi în jurul ligheanului cu mâinile dansând. Ania, puţin cam nedumerită, mă aplaudă. Nu înţelege exact de ce, dar dacă e vorba să ne bucurăm, e prima care împrăştie confetti.
După opt runde câştigătoare, norocul meu începe să se clatine:
-De ce??? De ceeeeeee??? De ce nu m-am apropit la timp?? mă tângui eu dramatic.
Enervată de această schimbare a situaţiei, puica ia bila portocalie şi e decisă să mă ajute: bagă all in. Încearcă să rotească bila dar se împiedică în degeţele. Bila se izbeşte de pisi şi rămâne lipită ea. Mai încearcă de trei ori după care se înfurie. Strânge pumnişorii, se încruntă şi strigă eliberator. O iau în braţe şi o pup. Se linişteşte şi ascunde bila nesuferită sub pisică. Îmi aruncă o privire ghiduşă:
-Pisi papa!
-Heeeei, pisicuţă înfometată! Nu-ţi dăm bila noastră s-o mănânci. Mai avem nişte treabă cu ea, spun eu în timp ce mă prefac că încerc să scot bila din gura pisicuţei.
Ania smulge bila din mâna mea şi fuge cu ea strânsă în pumn, la ea în cameră. Aşteaptă două secunde şi mă strigă râzând:
-Maaaamiiiii!!
O găsesc după uşă cu pumnul întins spre mine. Mă chinui să eliberez bila din strânsoarea mânuţei şi pentru că nu reuşesc, puica deschide generoasă pumnul benevol. Fug cu proaspăta captură şi mă cuibăresc pe canapea. Păpădia mă urmează în fugă şi reuşeşte, mult mai repede decât mine, să-mi fure bila. Fuge de mine cu chiote şi hohote de râs.
Pe la a 11 tură, se împiedică de o cămilă şi cade în fundic. Râdem amândouă de isprava ei şi vine la mine s-o îmbrăţişez. Aruncă bila cât colo şi încep căzăturile la comandă. Fuge de la mine spre uşă şi pe la mijlocul traseului, cade teatral, râzând zgomotos. Vine apoi să-şi primească pupicii şi repetă scenariul.
După vreo 10 minute, uită să mai cadă şi se opreşte brusc, cu ochii aţintiţi pe leagăn:
-Mami, hita poc!
O aşez în hamac şi-n timp ce-o legăn mă gândesc la prietenii noștri căzuți la datorie. Îmi pare rău de lighean, de pisi și de bila din plastilină întărită (care vor trebui să se distreze singuri până la o nouă revedere) dar mă bucur că eu și Ania am rămas în picioare, împreună. Până la urmă se pare că am avut dreptate: am învins!
Sursa foto: http://theconversation.com
