Scriam zilele trecute despre probabilitatea ca Ania să rămână singură la părinți și despre credința populară că familia tradițională trebuie să conțină musai doi copii, că așa e cel mai bine pentru toată lumea. Eu am o problemă cu acest ”bine” aruncat cu siguranță, fără a avea însă prea multe argumente bazate pe studii, teorii sau chiar practică. Dacă ai avut frați, nu vei ști niciodată cu adevărat cum ar fi fost să nu fi avut și viceversa. Unii adulți ce au crescut singuri la părinți vor susține că întotdeauna și-au dorit un frate sau o soră, centrându-se mereu pe aspectele pozițive ale unui partener de joacă și neavând cunoștință de celelalte situații când gelozia fraternă este nu numai obligatorie dar și necesară, în timp ce copiii crescuți lângă un frate sau soră au avut cel puțin o duzină de momente în care și-ar fi dorit să fie centrul universului părinților lor. Mai mult, fiecare copil e diferit: există copii care ar crește mai bine alături de frați/surori și sunt copii care se descurcă mai bine fără. Chiar dacă tu ai simțit într-un fel, nu este obligatoriu ca și copilul tău simtă la fel. Orice părinte, îngrijitor sau educator este învățat încă de la început să pornească de la premisa că fiecare copil e unic și irepetabil.
Pentru că în continuare primesc multe ”sfaturi” despre cât de minunat și benefic e să ai doi copii, vreau să expun aici câteva avantaje ale copilului singur la părinți, grăite nu din gura mea ci din experiența unuia dintre cei mai apreciați psihoterapeuți de la noi din țară, Gaspar Gyorgy:
-toată atenția adulților se duce către o singură persoană, cel mic fiind mai norocos, mai câștigat;
-copilul singur la părinți primește mai multă susținere emoțională și disponibilitate din partea adulților, toate aceste bunătăți psihologice făcând ca stima de sine a acestui copilaș să fie mai bună în comparație cu cei care mai au frați sau surori;
-sunt o serie de studii de specialitate care ne arată că primul născut (sau singurul născut) într-o familie are un nivel de inteligență cognitivă mai crescut în comparație cu semenii lui și asta tot pentru că investiția de timp, de energie, de resurse pe care adultul o are ca disponibilitate și-o îndreaptă spre acel copilaș (auzi, sor-mea, ce noroc că ești mai mare?) 😀 ;
-acești copii vor reuși să aibă o educație mai bună din toate punctele de vedere, inclusiv dialog și comunicare, vor achiziționa limbajul mai devreme, vor deveni mai maturi emoțional pentru că sunt toate aceste plusuri și beneficii, ceea ce, pe termen lung în viață, îi va ajuta;
-vor avea un sentiment de îndreptățire foarte sănătos, vor ști că există drepturi pe care ceilalți vor trebui să le respecte (ca angajat, ca partener/parteneră, ș.a.);
-din punctul de vedere al lui Gaspar Gyorgy (cu care rezonez și eu), răsfățul este un mit, nu există studii de specialitate care să susțină această idee. ”Toate miturile pe care le avem legate de faptul că un copil singur la părinți este mai egoist, e mai narcisic, e mai încrezut, e mai arogant, cred că sunt invidiile pe care noi, ceilalți, care ne-am născut în familii cu mai mulți copii, le cultivăm, pentru că suntem geloși, suntem invidioși că noi nu beneficiem de tot ce beneficiază semenii noștri singuri la părinți.”
-de asemenea, este un mit și faptul că acești copii nu ar avea suficiente abilități sociale: ”Eu cunosc extrem de mulți adolescenți, extrem de mulți adulți care au crescut singuri în familii și care au abilități de interacțiune interpersonală mult mai bune decât sunt ale mele sau ale altor copii crescuți în familii cu mai mulți frați”.
Interviul îl găsiți aici.
Eu cred că ambele situații prezintă plusuri și minusuri, că nu vei ști niciodată cu adevărat ce era mai bine să faci și că, în final, cea mai bună soluție e să te bazezi pe ceea ce simți, lăsându-le celorlalți libertatea de a proceda la fel.
Sursa foto: returntonow.net
