La citit oameni mă pricep destul de bine. Poate părea un motiv de laudă dar, din păcate, adevărul din spate nu e. Fac parte, la fel ca majoritatea românilor care au trăit vremurile mele, din categoria victimelor. Societatea ne-a învățat că nu suntem valoroși ca ființe umane, că trebuie să plecăm capul în fața autorității, că e ok să fim loviți, jigniți, nerespectați, dresați, depreciați, că iubirea înseamnă și durere.
Victimele sunt unele dintre cele mai exacte persoane în interpretarea celorlalți. E vital să fie așa. Uneori, ține de supraviețuirea ta să-i citești expresiile faciale și corporale ale tatălui alcoolic venit de pe câmp cu chef de harță și să-i previzionezi comportamentul.
E plină țara asta de victime. Cum deal-uim cu asta însă e altă poveste. O parte dintre noi conștientizează, recunoaște abuzul și se luptă din greu, sunt sigură, să schimbe consecințele acestuia.
O altă parte a rămas însă prinsă în același statut. Iubirea e în continuare durere și noi vom recunoaște familiarul acolo unde am fost obișnuiți să-l vedem. În abuzator.
Vom crede astfel toate minciunile lui, pe care le-am auzit nenumărat, cu îndârjirea unuia care vrea să-și dovedească că de data asta va fi altfel, că de data asta vom fi văzuți, că de data asta NOI vom reuși să schimbăm abuzatorul, vom reuși să-i demonstrăm că merităm să fim tratați și altfel. Retrăim trecutul la nesfârșit alegând inconștient aceleași tipare relaționale cu speranța că scenariul ideal pe care-l vizualizam delirant, se va înfăptui în sfârșit. Abuzatorul poate lua orice chip pe lumea asta, chiar unul care pare total nou și prea frumos să fie adevărat. Experți în depistarea familiarului vom vedea mereu semnalele invizibile care sunt întotdeauna acolo, pentru că în conștiința noastră va rămâne etern imaginea primordială pe care am experimentat-o în copilărie, indiferent de chipul care e acum în fața noastră.
Aceste două situații distincte sunt, după părerea mea, motivul divizării sociale actuale. Ambele tabere luptându-se cu îndârjire pentru supraviețuire. Unii scuipând foc și luptându-se cu toate armele, alții aruncându-se cu evlavie în brațele acestui mesia renăscut, menit să schimbe trecutul și să șteargă toată durerea neplânsă niciodată.
Alături de victime, psihopații sunt altă categorie de persoane care sunt exacte în interpretarea celorlați. Trebuie să fie ca să poate alege victima perfectă. Un psihopat nu se va îndrepta niciodată spre cineva capabil să lupte, să-i țină piept, să se revolte, spre cineva nemanipulabil. Discursul aberant al stimabilului prinde astfel sens, în contextul actual.
Prin natura profesiei aleasă întâmplător sau din contră, m-am antrenat să observ microexpresii, să depistez semnale de alarmă în discurs cum ar fi ”toată lumea, tot poporul, nimeni, fiecare robinet, fiecare casă” care mă duc mai mult înspre totalitarism decât înspre democrație. Observ flatarea ca agent de îmblânzire a interlocutorului, instabilitatea în carieră, combaterea argumentelor rațional-științifice cu unele magic-fantasmagorice, tendința de a izola victima, de a o rupe de vecini, de familie, de prieteni, de exterior, de oricine i-ar putea acorda suport în caz de nevoie, citatele din clasici interpretate după bunul plac ce dovedesc nu doar erudiția dar și perioada în care subiectul se simte cel mai confortabil.
Eu funcționez cam așa, când mă confrunt cu o situație nouă în viața mea:
În primul rând, obișnuiesc să fiu extrem de reținută inițial, până la limita de a fi percepută ca fiind timidă. Acesta este procesul meu de adunat informații când tac și ascult.
Îmi formez apoi o părere bazându-mă pe simțurile mele în care am extrem de mare încredere. M-au condus bine până aici, sunt mulțumită de evoluția mea.
Pasul trei este să-mi verbalizez părerea spre terți în care am încredere, pe care-i consider mai inteligenți decât mine, mai citiți, mai experimentați, mai documentați, mai interesați, mai actualizați în domeniul respectiv.
Dacă părerile coincid, it’s all good. Dacă nu, analizez argumentele, care cel mai probabil vor fi unele valide. În unele cazuri încep să văd lucrurile într-o altă perspectivă, în altele nu, dar cel puțin mi-am lărgit orizontul perceptiv.
E important pentru mine să am o imagine globală, complexă a situației. Am nevoie să înțeleg de unde izvorăște ea, cu ce se hrănește și cum poate fi manageriată.
Și de aceea probabil înțeleg. Înțeleg diviziunea. Înțeleg discursul abracadabrant care devine citibil astfel: reptilieni, inexistența virușilor, microcipuri, 5G, femeia la cratiță, blocarea accesului la informații, teoriile conspirațiilor nu sunt prima oară exprimate acum. Sunt preluate exact și țintit. Sunt familiare celor care trebuie să le recunoască. Înțeleg victima, înțeleg patologia.
Ce nu pot însă în ruptul capului să înțeleg este justificarea crimei, fie că vorbim despre război, fie că vorbim despre antisemitism. Ce nu voi putea niciodată să înțeleg și să accept este pasivitatea cetățenilor în fața afirmației: genocidul = lupta pentru moralitatea ființei umane. Indiferent de resorturile de care ești tu mânat în viață, de ideologii, de credințe, de orice pe lumea asta, cum poți accepta pasiv această afirmație fără să te îngrozești? Fără să te simți tu în pericol iminent? Fără să-ți fie frică pentru cei dragi? Fără să vezi dezumanizarea? Cum poți vreodată în viața asta să treci indiferent pe lângă această afirmație?
Am fost la lecția finală de gimnaziu a nepoatei mele și am reauzit piesa Punctul pe I. Îmi aminteam cu cât patos o cântam și noi acum vreo 25 de ani și chiar eram convinși că noi vom schimba ceva. Ascult Maturizare a celor de la Trooper via Tudor Gheorghe și pe de o parte, simt că i-am dezamăgit pe tinerii de azi, pe cei care ies în stradă zilele astea, pe nepoții mei. Mă simt parte responsabilă pentru ce simt ei acum. Sunt mândră de ei dar mi-aș fi dorit să fi putut face mai mult. Pe de altă parte însă știu că am făcut cum m-am priceput eu mai bine. Sunt mândră și de mine. Am rupt lanțuri care nici nu știam că există, care păreau de nerupt și i-am oferit fetiței mele libertatea să muște și din morții din mormânt. Și sper din suflet să o facă. Aici sau unde ne vor purta drumurile în viața asta.
Sursa foto: https://www.europafm.ro/
