Bârfele sunt un sport național extrem de popular și de mediatizat printre ai noștri, un mod de relaxare practicat în aceeași măsură de femei și de bărbați. Ca să clarificăm termenul, bârfa nu este atunci când povestești cuiva (chiar în absența subiectului) despre ce reușite extraordinare a realizat prietenul sau cunoștința ta, ci, conform dex-ului, bârfele sunt a vorbi de rău, a defăima, a cleveti, a huli, a flecări, a îndruga verzi și uscate.
Ce poți să afli despre tine din ceea ce bârfești cu alții? Sunt două situații care incită la bârfă: fie acorzi persoanei în cauză o importanță extrem de mare, fie subiectul bârfei rezonează cu tine în moduri de care, foarte probabil, nu ești conștient.
Principalul motiv este însă că, într-un fel sau altul, cel bârfit constituie pentru tine, la un anumit nivel, o amenințare. Poate că la un moment dat ți-a greșit cu ceva și nu l-ai putut ierta. Poate că deep inside ți-ai dori să-i semeni dar nu reușești pentru că tu ai alte calități pe care, din păcate, ești prea preocupat ca să le apreciezi. Poate că îl admiri foarte mult și ți se pare cam nedrept ca unii să fie ”perfecți” așa că te agăți cu disperare de o bârfă cu speranța că asta va reuși să-l umanizeze și pe el, să se reechilibreze astfel balanța. Poate că ți-ai dori ca acela bârfit să-ți fie apropiat, însă, fără a face mari eforturi în a-l cunoaște, ai decis că este intangibil și te-ai apărat apoi de o respingere ipotetică, atacându-l indirect. Poate că persoana bârfită îți e pur și simplu teribil de antipatică, fără un motiv anume, doar că în acest caz trebuie să sapi puțin mai adânc înăuntrul tău pentru că noi suntem definiți atât de lucrurile care ne plac cât și de cele care ne displac și, din păcate, cele din urmă sunt și lucrurile pe care le regăsim și negăm în noi sau lucrurile de care ne e teamă nouă cel mai tare.
Puțin mai rare sunt cazurile în care cel bârfit nu prezintă nicio semnificație pentru noi însă ceea ce credem că i s-a întâmplat are o relevanță foarte mare. Spre exemplu, bănuim că nevasta vecinului de la 7 este înșelată cu portăreasa, ceea ce reprezintă o eliberare pentru noi că nu suntem singurii cărora li s-a întâmplat așa ceva. Uite că se poate și la case mai mari, mai ales că, din afară, păreau cuplul perfect.
De cele mai multe ori, bârfele pornesc de la un gest, un cuvânt, o privire fugară în viețile celorlalți, pe care apoi începem să țesem o întreagă pânză de păianjen, nefiind însă siguri ce anume încercăm să prindem în ea: răzbunare, frustrare, eliberare, nesiguranța, lipsa încrederii în noi sau în ceilalți, neputința, eșecul.
Și eu am fost, și probabil mai sunt, subiectul multor bârfe. Pe majoritatea le-am înțeles pentru că știam de unde izvorau. Personal, nu prea înțeleg motivul pentru care să te enervezi atunci când ești bârfit. Poate oi fi eu o fărâmă mai narcisică decât alții dar pe mine mă înduioșează atunci când cineva simte nevoia să scrie o poveste despre mine. E ca o baladă de iubire greșit interpretată de majoritatea. Câtă vreme cei dragi mie sau cei interesați mă cunosc suficient, nu simt nevoia să dovedesc nimic nimănui. Am fost însă surprinsă de vreo câteva ori să aflu că sunt subiect de bârfă pentru persoane pe care nu le cunoșteam deloc sau foarte puțin și recunosc că atunci, m-a trezit curiozitatea, una mai degrabă profesională, dacă vreți. Ce fărâmă de informație de la mine o fi declanșat așa o furtună în sufletul unui trecător? Cu ce monștri se luptă cel care povestește despre mine? Oare am fi rezonat dacă ne-am fi cunoscut vreodată? Dar niciodată curiozitatea nu a fost îndeajuns de mare încât să încerc să-mi răspund la întrebări.
Bârfa nu reprezintă niciodată un adevăr pentru că adevărul poate fi privit drept în față doar de cel care îl trăiește, nu are multiple fețe de prezentare și, deci, nici mai multe posibilități de interpretare. Ea se naște în sufletul cuiva care are nevoie cu disperare de a elibera o frustrare și atunci începe să picteze un tablou, înlocuind elementele care lipsesc cu presupuneri care nu sunt niciodată întâmplător exprimate, ci au o legătură profundă cu interiorul celui care pictează. E ca atunci când eram mici: avem în continuare nevoie de povești care să ne ducă în imaginar, departe de ce e greu, care să ne asigure că suntem în siguranță, că, în final, tot binele (nostru) va învinge întotdeauna.
Pierdem însă din vedere esențialul: acum suntem mari și am dobândit o mega putere extraordinară: posibilitatea de a crea povești adevărate, reale, tangibile, trăite și simțite de noi, posibilitatea de a fi noi înșiși eroii poveștii scrise, de a trăi aventuri la care poate doar visăm, și toate acestea cu un minim de efort. Tot ce trebuie să facem e să ne centrăm pe sine, să nu le permitem celorlalți să devină eroi nedoriți ci să scriem povestea noastră așa cum ne dorim să o trăim.
Sursa foto: http://www.descopera.ro
