Încercăm să fim, pe cât posibil, mereu sinceri cu păpădia. E un drept pe care ea îl are iar relația dintre noi are nevoie de acest lucru ca să poată fi bazată pe încredere și respect. Pentru că încă este micuță, nu înseamnă că are nevoie de imaginea unei lumi diferite de cea reală ci doar că este necesar ca uneori, lumea să fie tradusă la nivelul ei de acceptare și înțelegere. În plus, sunt unele informații care oricum vor ajunge la urechiușele ei perfecte și cred că e foarte important ca ele să vină din partea noastră, explicate adecvat și controlate emoțional corespunzător.
Bineînțeles că sunt intimități care țin doar de noi și pe care nu le putem discuta sau alte lucruri prea abrupte pe care ea nu le poate procesa acum corespunzător, dar pe cât posibil, ținem la adevăr mai mult decât la orice. Uneori însă, adevărul nu este chiar așa de plăcut sau minunat.
Ne jucăm la masă cu diferite categorii de jucării: avem Patrula, bineînțeles, prezentă, animalele asociate prințeselor Disney din desene și încă vreo trei animale sălbatice (un tigru, o zebră și un elefant) fără legătură între ele. Fetițul mi le trântește pe toate în față într-o grămadă nedefinită și-mi cere hotărâtă:
-Mami, hai să vorbim cu jucăriile mele!
Asta, pentru cine nu știe, înseamnă că eu vorbesc în locul lor, iar puica mă ascultă și se amuză.
-Dar despre ce vrei să vorbească, iubire?
-Despre ce au făcut fiecare azi de dimineață.
Oooook!
Primul care îmi iese în cale este tigrul. Pentru că fiecare moment de joacă este un moment prielnic de învățare, decid să aduc niște informații nu tocmai plăcute sau discutate prea elaborat până acum. Așa că tigrul o întreabă pe Ania, nițeluș precaut:
-Știi ce am făcut eu azi-dimineață? Mi-era foarte foame și am decis să mănânc o căprioară.
Tigrul se oprește și se uită atent la ea, în așteptarea unei reacții, ca să știe cum să continue de aici. Reacția apare imediat:
-Nuuuuu, tigrule, nu vreau să mănânci o căprioară!!! Nu vreau să mănânci o căprioară!!!!
-Dar, Ania, spune tigrul empatic, mi-e extrem de foame și trebuie să mănânc și eu ceva.
-Îți dau eu să mănânci mâncare, tigrule. Am eu grijă de tine!
-Ooooo, mulțumesc Ania! Ești tare drăguță. Dar tu nu poți fi întotdeauna lângă mine. Iar eu, ca să pot trăi și să cresc mare, trebuie să mănânc cărniță. Ce ne facem atunci?
După un moment de gândire, soluția salvatoare apare entuziast:
-Tigrule, poți să-l mănânci atunci pe cocoșul nostru nebun care țipă și ne trezește și sare la bătaie că el nu ne mai trebuie nouă.
Pam-pam!
Cred că ar trebui să audă și cocoșul nostru această poveste, poate așa își va revizui comportamentul și va lua măsuri conforme cu interesul lui de a supraviețui în această curte. Până atunci însă, mare atenție la tigrii cei flămânzi!
Sursa foto: http://www.1zoom.me
